O poezie ”duminicală” de Teodor Pîcă (1928-1978)

De noapte
Cînd mă alungă noaptea de la crîșmă
După libații monstre și tapaj
În patru labe și mai mult tîrîs mă
Duc spre saloane la ecarisaj.
În buzunare am bucăți de pîine
Și oase dulci de vită și de miel,
Să lăcrimeze fratele meu cîine
Că toată noaptea m-am gîndit la el.
Îi știu că dorm ciuliți și mă aşteaptă
Să le mai turbur visul chinuit.
Lîng-o cățea înaltă și deșteaptă
Ca pruncul lînga mă-sa am dormit.
Și-am plîns amar apoi cînd, despre ziua,
Veni c-un jbilț Gherase surdomutul
S-o duca la tanin, la var, la piuă.
O, n-am sa uit privirea ei, sărutul.
Mă duc mereu și ei mereu se schimbă
Iubiții mei, surorile iubite
De-i văd pe urma spînzurati de limbă
Cu ochii calzi, smaralde aburite.
Şi mă tot duc şi ei mereu mă-nvață
Ca sunt al lor şi-al meu e fiecare.
Mă simt și eu legat de-un fir de ață
Cu pîine și cu oase-n buzunare.











