Curajul de a spune „NIET” în interes naţional

Este pentru a doua oară în istoria R. Moldova cînd conducerea ţării spune un răspicat „NIET” Moscovei într-o chestiune de importanţă majoră. Prima dată a fost cînd ex-preşedintele Vladimir Voronin a respins semnarea „memorandumului Kozak”, care presupunea federalizarea ţării. Mulţi îşi imaginează sau cred că acest refuz al lui Voronin a fost determinat de presiunea societăţii civile, dar se înşeală amarnic. Jocurile au fost cu mult mai ample şi „benefice substanţial” nu doar pe palierul politic...

A doua oară s-a întîmplat şi continuă şi acum. Este vorba despre decizia R. Moldova de a culege roadele asocierii cu UE la Summit-ul de la Vilnius din Noiembrie. Pînă în ajunul Summit-ului, guvernanţii moldoveni vor continua să spună acelaşi răspicat „NIET” Moscovei, indiferent de presiunile şi şantajele ruseşti politice şi economice. Este, într-adevăr, un moment istoric de o importanţă covîrşitoare pentru viitorul ţării.

Evenimentele se derulează cu o repeziciune uluitoare. Moscova nu doarme şi nu crede în lacrimi, Occidentul aristocrat nu este dispus să cedeze. Niciodată, în toată istoria sa, R. Moldova nu a fost sprijinită cu atîta intensitate, coerenţă şi eficacitate ca acum. Fără să luăm în calcul calitatea internă a guvernării, trebuie să recunoaştem că, în aceşti ultimi patru ani, diplomaţia moldovenească naţională şi-a făcut treaba cu brio. Este pentru prima dată, fiind vorba despre chestiuni majore în existenţa statului, cînd forţele interne antinaţionale nu au reuşit să îndepărteze ţara de UE. Aceste forţe ostile integrării noastre europene, se ştie, sunt comuniştii, socialiştii conduşi de Igor Dodon şi liberalii conduşi de Mihai Ghimpu. Aceştia, totuşi, au reuşit să pună în aplicare o lovitură de stat parţială, în urma căreia au obţinut demiterea fostului premier Vlad Filat, artizanul integrării europene a R. Moldova şi al succesului previzibil de la Summit-ul de la Vilnius.

În tot acest tablou, vizitele efectuate în R. Moldova de către neostoitul Dmitri Rogozin şi Patriarhul Kiril al Moscovei ni se par semnificativ de elocvente. Printre multe alte indecenţe şi insulte spuse cu un umor de şmecheraş interlop, nu de diplomat de carieră, de către dl Rogozin la Chişinău şi Tiraspol la adresa moldovenilor, domnia sa a ţinut să precizeze că sosirea ulterioară, la Chişinău, a Patriarhului Kiril „va fi extrem de importantă”. Acesta din urmă, şi el, a venit, a vorbit, a cădelniţat şi a plecat, iar moldovenii au rămas cu spatele la bronzat tot spre Răsărit, iar cu faţa plină de speranţe spre Apus, spre Bruxelles.

Neavînd cum să ştim ce au discutat şi cum au vrut să le bage sula în coaste politicienilor moldoveni dl Rogozin şi Patriarhul Kiril, suntem nevoiţi să recurgem la deducţii logice plauzibile oarecum.

Considerîndu-i pe moldoveni suficient de laşi, uşor de intimidat şi habotnici iremediabili, „greii moscoviţi” au trimis cea mai neinspirată „artilerie” sau „tandem complementar” – dl Rogozin şi Patriarhul Kiril. Dl Rogozin şi-a imaginat că dacă ofensivele sale laice brutale nu vor avea efectul scontat, atunci Patriarhul Kiril va reuşi să le anuleze tendinţele pro-europene ale moldovenilor pe cale duhovnicească.

Probabil că în discuţiile pe care le-a purtat cu oficialii moldoveni nu a reuşit să-şi impună punctul de vedere dominator, căci numai astfel se poate explica afirmaţia domniei sale că vizita Patriarhului Kiril „va fi extrem de importantă”, dar şi agresivitatea sa lexicală de la Tiraspol împotriva moldovenilor.

Este clar că aceleaşi eşecuri le-a avut şi Patriarhul Kiril în discuţiile cu politicienii moldoveni de rang înalt. Ne-a lăsat mesaje ecumenice de pace şi bună convieţuire, dar, după plecarea sa, Ghenadie Oniscenko a declarat război economic R. Moldova în numele conservării unui alcoolism de cea mai bună calitate a ruşilor.

Sigur că vizita Patriarhului Kiril a fost una mai mult politică şi mai puţin ecumenică, altminteri de ce a avut nevoie „să-i împărtăşească” în taină şi separat pe toţi liderii politici cu care s-a întîlnit? La rangul şi importanţa sa, poate doar cu preşedintele ţării, formal, se putea întîlni, să zicem, protocolar şi într-un cerc restrîns.

Eşuate fiind tentativele celor doi, este sigur că se va recurge, într-o disperare de cauză, la serviciile „revoluţiei de catifea” a comuniştilor. Vor fi surprize şi pe acest segment. Dacă vor recurge la aşa ceva, comuniştii cică moldoveni îşi vor accentua şi mai mult profilul de trădători ai interesului naţional şi duşmani ai propriului popor.

Totuşi, cum or fi încercat dl Rogozin şi Patriarhul să-i aducă pe oficialii moldoveni la ordine? Numai ei ştiu, dar nici noi nu mai este cazul să fim curioşi! Important este că la capătul tunelului se află „luminiţa numită UE”, nu „lampa lui Ilici”!

Radomir PIATIGORSKI