O altfel de lege a lustratiei pentru moldoveni, pentru Ghimpu, Plahotniuc, Chirtoacă…

Autor: Mihai CONŢIU

Orice om obiectiv şi cu bun simţ elementar poate constata lesne adevărul dureros că fosta URSS nu le-a făcut rău moldovenilor nici măcar în proporţie de 10%, în comparaţie cu decimarea la care a fost supusă populaţia tînărului stat Republica Moldova, după declarare independenţei de stat, din 1991. Deportările? Un fleac, dacă e să le raportăm la deportările voluntare stimulate de către absolut toţi guvernanţii de după 1991! 1.000.000 de moldoveni sunt plecaţi în lumea largă!

Sovieticii, Mesia pentru moldoveni, în comparaţie cu „politicienii locali patrioţi”

Sovieticii au industrializat actuala fostă provincie a destrămatei URSS. „Patrioţii eliberării moldovenilor de sub cizma rusească”, moldoveni sută la sută, cu versuri eminesciene scoase siropos printre buzele lor perverse, cu invocarea figurii legendare, romanţioase a lui Ştefan cel Mare, i-au transformat pe moldoveni în cele mai prost plătite tîrfe ale lor. Politicienii moldoveni şi aşa-zisa elită intelectuală au transformat tînărul stat RM într-un bordel de cea mai joasă speţă.

Bieţii moldoveni, lipsiţi fiind de repere morale, intelectuale şi politice autentice, au fost nevoiţi să se adapteze noilor realităţi impuse constituţional de către nişte aventurieri criminali. Absolut toţi, in corpore, au devenit doar nişte simpli supravieţuitori. Se salvează fiecare cum poate. Prin urmare, unii au devenit elite în marile corporaţii internaţionale, care lăcrămează neputincioşi cînd privesc îndărăt spre patria lor de baştină. Alţii, cinstiţi lucrători cu cîrca, supravieţuiesc din greu şi decent prin Occident. Cei mai mulţi dintre „fugarii din ţara lor liberă şi independentă” îşi duc traiul zilnic tot în patria lor mumă – Maica Rusia. Grosul supravieţuitorilor, însă, trăieşte aici, în RM, într-o ţară condusă permanent numai de nemernici, care-i consideră pe moldoveni, aşa cum sugeram mai sus, tîrfele lor, pe care le obligă să se prostitueze întru bunăstarea lor.

Legea Lustraţiei… pe neînţelesul tuturor

În accepţiunea terminologică a ceea ce după 1990 s-a numit Legea Lustraţiei, ca o necesitate a purificării, să-i zicem şi aşa, a societăţilor sau colectivităţilor statelor ex-comuniste, se urmărea/dorea demascarea, desecretizarea biografiilor acelor indivizi care, prin virginul exerciţiu democratic, doreau să participe la viaţa politică sau civică în calitate de lideri de opinie, dar care, în regimul comunist, au fost torţionari, agenţi ai serviciilor secrete de reprimare etc.

De bine, de rău, în România funcţionează cît de cît această lege, deşi nu în totalitate. Serviciile secrete ale oricărui regim ştiu să-şi acopere la timp… acoperiţii. Ori de cîte ori, în RM, aud cîte un lider politic pledînd pentru necesitatea elaborării unei Legi a Lustraţiei, mă pufneşte rîsul şi mă cuprinde o anumită revoltă. Despre ce fel de Lege a Lustraţiei poate fi vorba aici atîta vreme cît arhivele nemuritorului KGB s-au mutat acolo unde le e locul? Cei mai vehemenţi şi „cinstiţi luptători” pentru independenţa RM, deveniţi automat şi antiruşi, care invocă necesitatea existenţei Legii Lustraţiei, o fac pentru că ştiu prea bine că dosarele lor de foşti colaboraţionişti sunt puse la loc sigur.

Există o lege nescrisă care ne determină să spunem că niciodată fostul KGB şi urmaşul acestuia nu-şi va desecretiza vreodată foştii agenţi. Întotdeauna va fi nevoie de ei. Peste un an, zece sau treizeci! Fie că sunt anti-ruşi şi pro-români, fie că sunt pro-ruşi sau patrioţi moldoveni! Referindu-se la elita intelectuală locală, odată, ex-preşedintele Petru Lucinschi, spunea că dacă ar fi desecretizate arhivele fostului KGB, RM ar rămîne fără intelectualitate. Credeţi că Lucinschi nu ştia ce spune? Sigur că ştia, chiar dacă rostirea lui este inexactă, căci calitatea de colaboraţionist nu o exclude pe cea de intelectual. Cazul Mihail Sadoveanu este destul de grăitor – un mare prozator şi un ticălos, un colaboraţionist care, de dragul propriului confort, a semnat, în calitate de demnitar de stat, şi sentinţe de condamnare la moarte a unor nevinovaţi.

Prin urmare, o Lege a Lustraţiei în concepţia sa, să-i zicem, clasică, nu mai poate fi aplicabilă aici din cauza lipsei arhivelor KGB. Pentru autorul acestor rînduri un lucru este clar: cam toţi marii lideri politici şi intelectuali au fost colaboratori ai fostului KGB, mai ales „marii patrioţi ai neamului, marii români şi marii iniţiatori ai aplicării Legii Lustraţiei”. O spun în cunoştinţă de cauză, căci, de-a lungul timpului, am avut prilejul să discut cu mulţi oameni informaţi, inclusiv cu destui foşti ofiţeri superiori ai KGB.

Ca o particularitate, m-a amuzat teribil „triumful juridic” al Vitaliei Pavlicenco, prin care instanţa de judecată „i-a confirmat” faptul că nu a avut apartenenţă la KGB. Nu sunt în măsură să mă pronunţ asupra acestei chestiuni, dar, oameni buni, ce serviciu secret îşi „defectează” agenţii atîta timp cît mai e nevoie de ei?

Ţinînd seamă de brutalitatea cu care elitele politice şi intelectuale au violat acest popor permanent, începînd cu 1991, poate că moldovenii curaţi din diaspora ar trebui să invoce necesitatea elaborării unei Legi a Lustraţiei. Aceasta ar trebui să-i vizeze pe absolut toţi liderii politici şi intelectuali. E necesară pentru că tocmai ei i-au învăţat pe moldoveni să creadă că nu contează că mor de foame şi sunt nevoiţi să emigreze atîta timp cît ştiu un vers scris de Eminescu şi îi păcălesc că Ştefan cel Mare ar fi spus că „Moldova nu este a noastră, ci a urmaşilor, urmaşilor noştri!”. Asta în timp ce ei fură ţara ca-n codru!

O astfel de Lege a Lustraţiei ne-ar demonstra că absolut nici un lider politic şi intelectual afirmat după 1991 nu este sau a fost curat. O astfel de Lege ar trebui să-i exonereze doar pe ex-preşedinţii Snegur, Lucinschi şi Voronin, căci pot fi trebuincioşi în calitate de consultanţi. Oricît ar părea de hazardat, această ipotetică Lege ar trebui să-i pună la zid pe oameni ca Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Vladimir Plahotniuc, Vlad Filat, Alexandru Tănase, Marian Lupu, Dumitru Diacov, Nicolae Timofti etc., etc.

De ce?

Zilele trecute, avizatul intelectual şi publicist Mihai Copăceanu a publicat, în Adevărul.ro, un articol intitulat „Show-ul mediatic în cazul Alexandru Vişinescu”. Este vorba despre „celebrul” torţionar român Alexandru Vişinescu, care a fost condamnat la 20 de ani de puşcărie pentru crimele făcute împotriva foştilor deţinuţi politici de după instaurarea comunismului în România, în calitate de şef de închisoare.

Mihai Copăceanu, a cărei familie a pătimit de pe urmele unor astfel de torţionari, poate şi din raţiuni creştine, dar oricum bine argumentat, atenuează oarecum vinovăţia torţionarului Vişinescu prin aceea că ar fi fost o simplă rotiţă a sistemului. Iată doar o parte a motivaţiilor sale:

„Puţină răsfoire al unui mic manual de psihologie socială ne face să înţelegem (dacă putem) psihologia omului Vişinescu, psihologia torţionarului şi cum un om la 30 de ani putea să se transforme în călău. (…) …cum îngerii buni pot deveni draci, ne explică psihologul de la Stanford, Philip Zimbardo. (…) Experimentele sale sunt astăzi regăsite în fiecare manual de psihologie. Experimentul Stanford a pus în lumină cum nişte studenţi s-au putut transforma în torţionari, depăşindu-şi sarcinile experimentale şi devenind extremi de sadici şi cum tot nişte studenţi prizonieri au arătat semne de depresie în doar cîteva zile. Deşi trebuia să se întindă pe durata a 14 zile, a fost oprit după primele 6 zile. Criminal! După o viaţă întreagă dedicată studiilor şi cercetăriilor, Zimbardo a concluzionat că nu există oameni buni sau răi. Contextul social, forţele situaţionale şi dinamica grupului sunt cele care determină transformarea unui om bun în om rău. Şi nu un „tip de personalitate deviantă” precum i-am auzit pe neştiutori strigînd. (…) Să nu-mi spuneţi că crimele au fost opera unui singur torţionar şi el a judecat după capul său. Psihologul profesor susţine vreme de 60 de ani că oricare, repet, oricare dintre noi poate deveni un torţionar în anumite situaţii.”

Da, numai că…

Sunt perfect de acord cu logica raţionamentelor lui Mihai Copăceanu, numai că mă văd nevoit să vin cu adaosuri. Am cunoscut destui criminali în viaţa mea, care m-au făcut să dau prioritate Vechiului Testament, care cere dinte pentru dinte. Condamnarea lui Vişinescu a fost necesară tocmai spre a fi învins omul Vişinescu. Dacă nu era condamnat, el ar fi murit ca un învingător al sistemului pe care l-a slujit. Şi ce dacă are 90 de ani? El trebuie să simtă înfrîngerea, iar aici nu mai au ce căuta poveţele creştine, căci e vorba despre oameni ucişi de el, despre întregi biografii nimicite. Un SISTEM nu poate fi nimicit definitiv atîta timp cît nu simte că moare pedepsit, că este înfrînt şi pus la Stîlpul Infamiei.

Creştin sau necreştin fiind, dar iubitor de oameni şi de respect faţă de legi, cum aş putea admite ca pe această pătrăţică de pămînt numită Republica Moldova să nu existe o Neo-lege a Lustraţiei? O Lege care să nu-i permită unuia ca Ghimpu să moară convins că a fost cinstit şi român! O Neo-lege a Lustraţiei care să-l înfrîngă în preajma morţii pe impostorul Chirtoacă! O Lustraţie care să pună capăt obsesiilor megalomane ale torţionarului naţional Plahotniuc! O Lege care să-i demonstreze nimicnicia şi infatuarea stupidă lui Alexandru Tănase! O Lege care să-i arate lui Timofti cît de netrebnic este, că ŢARA e mult mai presus decît infracţiunile de găinari ale feciorilor săi, cu care Plahotniuc l-a şantajat ca pe ultimul derbedeu de cartier!

Mai bine mă opresc, nu-i aşa! Cîţi dintre voi, dragi cititori, nu l-aţi ucide pe cel care-şi trădează ţara, îţi violează fiica sau îţi ucide copiii? Pentru răul adus moldovenilor în ultimii şase ani, cine-i mai vinovat – Plahotniuc sau Ghimpu? Nu-i aşa că ambii trebuie să fi jupuiţi de vii, ca să nu moară cu satisfacţia învingătorilor?