În seara de 20 Martie 1974, o plimbare de 15 minute prin centrul Londrei, de la o gală caritabilă pînă la Palatul Buckingham, era să se transforme într-un coșmar istoric. Prințesa Anne, la doar 23 de ani, a fost mai aproape de a fi răpită decît oricare alt membru al familiei regale britanice moderne. În următoarele 10 minute, 4 bărbați au fost împușcați, mașinile s-au blocat pe celebra stradă The Mall, iar o singură replică rostită de prințesă avea să intre în legendă: „Nici să nu te gîndeşti”.

Anne participase la o proiecție de film caritabilă undeva pe strada Pall Mall, împreună cu soțul ei, cu care era căsătorită de numai patru luni, căpitanul Mark Phillips. Se întorceau la Palatul Buckingham într-o limuzină Austin Princess maro, cu însemne regale la vedere. Era o cursă scurtă, prin centrul Londrei, care nu părea să ascundă nici un pericol.

În mașină se aflau: prințesa Anne; căpitanul Mark Phillips; Rowena Brassey, doamna de onoare; Alex Callender, șoferul; inspectorul James Beaton, singurul ei ofițer de protecție, de la SO14, unitatea Scotland Yard responsabilă atunci de protecția familiei regale. Nimeni nu bănuia că un singur Ford Escort alb avea să dea peste cap tot ce credeau ei despre siguranță.

În jurul orei 20.00, limuzina se îndrepta pe The Mall, către palat. Deodată, un autoturism Ford Escort alb a virat brusc în fața ei și a frînat, blocînd complet drumul. Din mașină a coborît Ian Ball, 26 de ani, muncitor șomer din Nordul Londrei, înarmat cu două pistoale. Venise cu un singur scop: să răpească o prințesă.

Planul nu era improvizat. Ball avea să le spună polițiștilor că studiase ani la rînd mișcările familiei regale și ajunsese la concluzia că prințesa Anne era „cea mai ușoară țintă”. O văzuse călătorind cu soțul, îi știa obiceiurile. Pentru seara aceea: închiriase Fordul Escort sub un nume fals, John Williams; își pregătise o listă de obiecte în mașină:  două perechi de cătușe,  tranchilizante Valium,  o scrisoare de răscumpărare dactilografiată adresată Reginei Elisabeta a II-a.

Scrisoarea cerea: 2 milioane de lire în bancnote de 5 lire; banii să fie puși în 20 de valize neîncuiate; valizele să fie încărcate într-un avion cu destinația Elveția. Finalul era crud și foarte clar: dacă banii nu erau plătiți, „Anne va fi împușcată mortal”.

Inspectorul James Beaton a coborît din limuzină crezînd că este un conflict rutier banal. Ball l-a împușcat în umăr, de la aproximativ doi metri. Beaton a încercat să riposteze: a tras un singur foc; rana la braț i-a afectat precizia; arma i s-a blocat. Rănit și cu pistolul inutilizabil, s-a întors în mașină și s-a poziționat între prințesă și atacator, făcînd din propriul corp ultimul scut.

Ball l-a împușcat apoi pe: Alex Callender, șoferul, cînd acesta a încercat să intervină; Brian McConnell, jurnalist la Daily Mail, care trecea prin zonă și oprise ca să ajute. Amîndoi au căzut la pămînt, răniți, dar în viață.

Ball s-a apropiat de ușa din spate a limuzinei, unde stătea prințesa Anne. A deschis-o brusc și a încercat să o apuce. Ce s-a întîmplat exact diferă în funcție de relatare, dar un detaliu se repetă peste tot: Anne a refuzat să coopereze. Cînd atacatorul i-a ordonat să coboare, ea s-a uitat la el și i-a spus: „Nici să nu te gîndeşti.” În varianta originală, în engleză, replica ei a fost „Not bloody likely”, un fel de „nici în ruptul capului”. Unele surse notează că ar fi adăugat, cu același calm ironic: „Și nici nu am 2 milioane de lire sterline.”
Aproape un deceniu mai tîrziu, într-un interviu cu realizatorul TV Michael Parkinson, Anne a povestit scena cu o modestie dezarmantă. Spunea că: „El a zis că trebuie să merg cu el”. „Eu i-am spus că nu cred că vreau să merg”. I s-a părut „ridicol” să fie nepoliticoasă, chiar și într-o astfel de situație. A descris totul ca pe „o discuție destul de calmă” despre faptul că nu avea de gînd să meargă nicăieri și că ar fi fost „mult mai bine” dacă el ar fi plecat și toți ar fi uitat episodul.

După replici, s-a ajuns la forță. Ball a încercat să o tragă pe Anne afară din mașină.
Mark Phillips o trăgea înapoi, din interior. În învălmășeală, rochia preferată de catifea albastră a prințesei s-a rupt la spate. Ani mai tîrziu, ea a recunoscut că acela a fost momentul în care „și-a pierdut cumpătul”: „Spatele rochiei mi s-a rupt și acela a fost momentul cel mai periculos pentru el”, avea să spună.

Între timp, polițistul Michael Hills, aflat în patrulare în apropiere, a auzit zgomotul și a crezut că este un accident. S-a apropiat de Ball, l-a atins pe umăr. Atacatorul s-a întors și l-a împușcat în stomac. Înainte să se prăbușească, Hills a reușit să cheme întăriri prin stație, un gest care, probabil, le-a salvat viața celorlalți.

Apoi a apărut un personaj la care nimeni nu s-ar fi gîndit: Ronald Russell, directorul unei firme de curățenie, fost boxer la categoria grea, înalt de 1,93 m. Se întorcea acasă de la serviciu cînd a văzut, pe marginea bulevardului, ceea ce părea un incident rutier violent. A oprit mașina, a coborît și s-a îndreptat spre grup, crezînd că va calma spiritele.
Mai tîrziu le-a spus jurnaliștilor: „Nu aveam idee cine era în mașină, dar cînd l-am văzut împușcînd polițistul, am zis: «Asta e o nebunie» și m-am dus spre el”. Russell l-a lovit pe Ball în ceafă. Impactul l-a amețit pe atacator suficient cît să-i ofere prințesei șansa de a fugi din mașină împreună cu Rowena Brassey.

Anne avea să recunoască ulterior că se gîndise să-l lovească ea însăși pe Ball, înainte să decidă că este mai înțelept să profite de moment și să fugă.

După intervenția lui Russell, au sosit mai mulți polițiști. Văzînd că planul i se prăbușește, Ball a încercat să fugă. Nu a ajuns departe. Detectivul Peter Edmonds l-a urmărit, l-a pus la pămînt și l-a încătușat în cîteva minute. Întreaga tentativă a durat circa zece minute. Patru bărbați împușcați; prințesa Anne – complet nevătămată; calmul ei – intact, transformat într-o legendă.

Întoarsă la Palatul Buckingham, Anne și-a sunat părinții, aflați într-o vizită oficială în Indonezia. A vorbit cu tatăl ei, prințul Philip, care a comentat ulterior, cu umorul său bine-cunoscut: „Dacă bărbatul ar fi reușit să o răpească pe Anne, ea i-ar fi făcut viața un iad în captivitate”. A doua zi, prințesa Anne și căpitanul Mark Phillips s-au întors la rutina lor în casa din Sandhurst: el îi instruia pe cadeți la poligonul de tir; ea se ocupa de caii ei. Tentativa de răpire care șocase Marea Britanie devenise, pentru ei, ceva ce preferau să lase în urmă.

Incidentul a scos brutal la iveală slăbiciuni majore: ofițerii de protecție nu aveau pregătire specifică pentru astfel de situații; nu exista mașină de rezervă care să urmeze vehiculul regal în ieșirile neoficiale; prințesa era protejată de un singur ofițer, cu o armă care s-a blocat exact cînd era mai mare nevoie de ea. După atac, Scotland Yard a reorganizat complet Departamentul de Protecție a Familiei Regale. Într-o ironie plină de sens, inspectorul James Beaton, omul împușcat de trei ori în acea seară, a fost numit superintendent al Departamentului. Securitatea în jurul familiei regale a fost transformată: din minimă în cuprinzătoare; din reactivă în proactivă.

Toți cei patru bărbați împușcați au supraviețuit. În Septembrie 1974, ei au fost invitați la Palatul Buckingham, unde Regina Elisabeta a II-a le-a înmînat personal distincții pentru curaj: Inspectorul James Beaton – George Cross, cea mai înaltă distincție civilă britanică pentru vitejie. Fusese împușcat de trei ori în timp ce o proteja pe prințesă;
cînd Anne l-a vizitat la spital, el și-a amintit amuzat că personalul insistase să „își pună ceva pe el” ca să-i acopere rănile de la piept înainte de sosirea ei. 

Polițistul Michael Hills și Ronald Russell – George Medal, a doua cea mai înaltă distincție civilă pentru curaj. Cînd Regina i-a dat lui Russell medalia, i-a spus: „Medalia este din partea Reginei. Mulțumirile sunt din partea mamei lui Anne”. Russell avea să descrie acel moment drept unul dintre cele mai emoționante din viața lui.

Șoferul Alex Callender, jurnalistul Brian McConnell și detectivul Peter Edmonds – Medalia Reginei pentru Curaj, pentru rolul lor în protejarea prințesei și capturarea lui Ball.
Ca gest suplimentar de recunoștință, Regina a decis să achite ipoteca locuinței lui Ronald Russell. În anul 2020, la 92 de ani, Russell și-a vîndut medalia George Medal la licitație, pentru aproximativ 50.000 de lire sterline, ca să acopere de dinainte cheltuielile de înmormîntare.

În Mai 1974, la Tribunalul Old Bailey, Ian Ball a pledat vinovat pentru: tentativă de omor; tentativă de răpire. A fost diagnosticat cu schizofrenie și internat pe termen nelimitat, în baza legislației de sănătate mintală, la Spitalul Broadmoor, instituție psihiatrică de înaltă securitate. În fața instanței, Ball a declarat că a vrut să atragă atenția asupra lipsei de servicii adecvate pentru bolile psihice în sistemul public de sănătate (NHS) și că intenționa să doneze banii de răscumpărare pentru îngrijirea pacienților psihiatrici.
A rămas la Broadmoor timp de 45 de ani. În anul 2002, presa britanică a relatat că intrase în greva foamei și se descria drept un fel de „prizonier al sistemului”. În anul 2019, a fost eliberat condiționat. Mai tîrziu, a publicat o carte în care susținea că tot incidentul ar fi fost „o farsă” și își proclama nevinovăția, în ciuda propriei pledoarii de vinovăție din anii ’70.

Povestea tentativei de răpire a prințesei Anne a intrat în folclorul regal britanic nu așa cum și-ar fi dorit atacatorul, ci pentru replica ei și pentru reacția celor din jur.

Fraza „Not bloody likely” – echivalentul unui „Nici în ruptul capului” spus cu accent britanic – a devenit exemplu de calm sub presiune. A fost citată în documentare, dramatizată în emisiuni TV, repetată de zeci de ori ca dovadă a felului de a fi al Annei: directă; practică; complet neimpresionată de dramă.

Dar dincolo de cuvinte, episodul a arătat ceva esențial despre curaj: patru bărbați obișnuiți au intrat de bunăvoie în linia de foc pentru o tînără pe care nu o cunoșteau; un ofițer a continuat să lupte după ce a fost împușcat de trei ori; un polițist a chemat ajutor înainte să se prăbușească; un jurnalist s-a băgat între un pistol și o prințesă; un fost boxer, care doar se întorcea acasă de la serviciu, a oprit pentru că a crezut că cineva avea nevoie de ajutor.

Prințesa Anne și-a păstrat calmul în condiții în care majoritatea oamenilor ar fi cedat. L-a ținut de vorbă pe atacator, i-a refuzat cererile, i-a tăiat din autoritate exact în minutele critice. A arătat că prefera să riște să fie rănită decît să-i ofere ceea ce voia. Asta ne arată că, uneori, cel mai bun răspuns la violență poate fi pur și simplu refuzul de a te lăsa intimidat. (Sursa: Ochiul Minții)