Confucius, Maestrul gîndirii chineze. Ce învăţăm de la el?

Momentul apariţiei lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea î.Hr., a însemnat debutul unei tradiţii filozofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum şi al unei influenţe covîrşitoare asupra tuturor compartimentelor gîndirii chineze, de la spiritualitate şi etică la medicină şi ştiinţe exacte.

Nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lucrărilor care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, Cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii şi Analele Primăverii şi ale Toamnei) au fost adunate de către discipolii săi în 20 de cărţi. Încercarea de a-l înţelege pe Confucius este îngreunată atît de absenţa unor documente proprii, cît şi de aglomerarea de legende şi tradiţii în jurul personalităţii sale, unele exaltante, altele denigratoare.

Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 î.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendenţă aristocratică, dar, conform izvoarelor, nu a dus o viaţă îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rînd şi să-i desconsidere pe nobilii neinteresaţi decît de menţinerea puterii, care era în esenţă de sorginte militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în acţiune, pentru a nu fi înrobiţi, dar folosindu-se nu atît de forţă, cît de simţul şi puterea dreptăţii. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldaţii nu cred în justeţea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atît de mult ca atitudinea şi comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).

Confucius nutrea speranţa reformării lumii. Iniţial ideile sale au prins la un grup restrîns, constituind poate ce ceea ce am putea numi prima şcoală privată chineză, un spaţiu în care scopul principal era cultivarea morală şi intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradiţional, care antrena în virtutea obedienţei şi supunerii, Confucius îi învăţa pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur şi simplu instrumente ale conducătorului. Educaţia pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.

Dacă liderii sunt atît de preocupaţi de sacrificiile pentru strămoşi, de ce nu direcţionează interesul şi asupra poporului? Dacă miniştrii se poartă cu curtoazie unul faţă de celălalt, de ce să nu facă la fel cu omul de rînd? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se poarte faţă de popor ca şi cum ar săvîrşi un sacrificiu măreţ. Aşadar, vedem ca ideile sale contravin în mare măsură convenţiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepţia asupra naturii umane, pe care nu o priveşte ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător.

Omul este în esenţă o fiinţă socială, modelat de societate, dar aceasta, la rîndul său, este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convenţiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamentale pentru funcţionarea sa corectă, dar ele trebuie înţelese. Această etică a datoriei, baza moralei individuale, cuprinde două virtuţi fundamentale: negarea eului egoist şi acceptarea a aceea ce este drept şi potrivit. Respectarea tradiţiei, simpatia umană, iubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decît o reflexie a legilor care guvernează universul.

Alt concept important în filozofia sa este cel de tao, calea, dar fără conotaţii mistice. Aşa cum li înglobează moralitatea şi curtoazia, tao include, pe de o parte, codul etic individual şi, pe de alta, guvernămîntul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei fiinţe umane. Respingînd loialitatea faţă de nobili, acesta propune loialitatea faţă de principii. În ciuda absentei unei dogme, mulţi confucianişti au sfîrşit ca martiri încercînd să apere calea propovăduită de maestru, criticîndu-i pe conducători în numele binelui general. Conducători şi funcţionari buni sunt cei pricepuţi, indiferent de originea lor socială. Discipolilor săi, Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în schimb trebuie să acţioneze şi el potrivit răspunderii şi datoriilor pe care le implică funcţiile sociale.

Ce se remarcă la filozofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului înlocuit de un umanism cît se poate de pragmatic. Nu pretinde deţinerea vreunui adevăr absolut, ci mai degrabă aspiraţia către acesta prin metoda observaţiei şi analizei. Omniscienţa şi omnipotenţa universului este înlocuită de bogăţia experienţei, selecţia binelui şi urmarea acestuia, pentru atingerea libertăţii şi fericirii după care tinde natura umană.

Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Şi aici gînditorul este aproape de concretul existenţei. În primul rînd, pledează pentru egalitatea oamenilor. În al doilea rînd, aceştia doresc fericirea, care de multe ori rămîne doar la stadiul de deziderat. Dacă fericirea este binele şi omul este o fiinţă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gîndi la bunăstarea întregului, sunt mai multe şanse să se atingă o stare generală de bine. În concepţia sa, omul cu adevărat virtuos, cînd doreşte să obţină succesul, se gîndeşte şi la ceilalţi. Pentru ca să se ajungă la această armonie socială, absolut necesară este educaţia, larg răspîndită pentru ca cei mai pricepuţi să iasă în faţă la guvernare. Învăţătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au reuşit să ajungă în poziţii importante în stat.

Dar amploarea moştenirii sale se întrevede după moartea sa, cînd treptat doctrina este integrată în ideologia imperială. Chiar şi unii dintre revoluţionarii comunişti îl revendică pentru tradiţia revoluţionară. În Vest, impactul său este mai mare de cît ne închipuim, pentru că acesta devine o figură emblematică în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai probabil este vorba despre insistenţa asupra supremaţiei valorilor umane. “Înţelepciunea constă în a-i înţelege pe ceilalţi, virtutea constă în a-i iubi”.

Încrezîndu-se în puterea gîndirii şi moralei, Confucius credea că umanitatea îşi poate găsi fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobîndeşte prin raţiune, gîndire critică şi acţiune conform unor principii care să servească şi individul, şi comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. “Dacă un om nu se întreabă în permanenţă: cum să procedez corect?, atunci nu ştiu ce rost mai are acesta!”

Irina-Maria MANEA