Mihai CONȚIU

După 1989, cînd ”s-a dat drumul la religie”, am fost teribil de surprins de felurile în care mulți oameni înțelegeau să-și manifeste credința în Dumnezeu. Cînd spun că ”s-a dat drumul la religie”, mă refer la faptul că a început să fie predată în școli. În România comunistă, biserica și credința în Dumnezeu nu erau restricționate așa cum erau în fosta URSS. Doar activiștii și marii granguri de partid se fereau să fie văzuți mergînd la biserică. În noaptea Învierii, de exemplu, nu doar că bisericile erau neîncăpătoare pentru enoriași, ci și curțile acestora.

După 1989, cînd ”s-a dat drumul la religie”, aceasta a devenit cumva și o modă. Vedeai pe stradă, în tramvai sau troleibuz tineri liceeni ori studenți care își făceau automat cruce cînd treceau pe lîngă o biserică, deși era vădit că gîndul lor nu era îndreptat cu pioșenie către Dumnezeu. Aproape orice român care-și inaugura un birou de afaceri, se muta într-o casă nouă, își cumpăra o mașină etc. chema neapărat un preot ca să i le sfințească.

Ca să văd pînă unde poate ajunge un astfel de paradox extrem de plăcut preoților, am inițiat și eu un experiment interesant. Am fondat, condus și scris un săptămînal umoristic, ”Agramiță Dandanache”, sub a cărui denumire scria: ”Săptămînal fără nici un Dumnezeu”. La lansarea lui, cu trăsuri de epocă, fete și băieți îmbrăcați în haine de epocă, fanfară militară și muzică lumească transmisă din gramofon, am invitat un preot ca să-mi sfințească o parte din tiraj într-o piață publică. Firește că, contra cost, acel preot mi-a sfințit un ”Săptămînal fără nici un Dumnezeu”. La o mică beție, l-am întrebat de ce a făcut-o și dacă nu-i o blasfemie. Mi-a spus că ”nu”, că astfel a alungat diavolul dintre rînduri, de parcă eu, cînd scriam, nu-l puteam reintroduce!

La foarte multe manifestări sportive, mai ales, vedem sportivi care, înainte de începerea competiției, se închină și se roagă la Dumnezeu pentru victorie. Ce să înțelegem din asta? Vă dați seama în ce dilemă se află Dumnezeu, mai ales dacă și cel care se roagă, dar și adversarul lui, care și el se închină, sunt credincioși? La finalul competiției, se pare că Dumnezeu a ales pe cine să învingă. Antrenorul și antrenamentele sunt absolut inutile atîta vreme cît antrenorul divin, Dumnezeu, dispune cine să cîștige sau nu o competiție. Sunt însă și situații dese în care cel învins o dată devine cîștigător împotriva celui care l-a învins prima dată. Ce să înțelegem din asta – că primului i-a lipsit intensitatea credinței de prima oară, în timp ce adversarul lui, înfrînt în prima competiție, a devenit un favorit al lui Dumnezeu pentru că i s-a rugat mult mai convingător? Asta-i pedeapsa divină, deci, nu Iadul?

Se luptă pentru genul neutru al lui Dumnezeu, dar pentru cel al lui Satan? Într-o știre pe care a preluat-o și ziarul nostru, în condițiile ofensive impuse de ”corectitudinea politică”, era vorba despre faptul că Biserica Angliei analizează posibilitatea de nu se mai referi la Dumnezeu prin pronumele ”El”, după ce mai mulţi preoţi au solicitat să li se permită utilizarea termenilor neutri din punctul de vedere al genului. Are cineva chef să-și imagineze cum vor avea de gînd să rescrie ”Tatăl nostru”?

De mulți ani, constat cum grupările minorităților sexuale iau în discuție sexul lui Dumnezeu, al lui Iisus și chiar al Fecioarei Maria, dar nici una nu pune în discuție negarea masculinității lui Satan. Chiar dacă i se mai spune și Satana, asta nu-l feminizează pe Stăpînul Întunericului, căci rămîne același mascul feroce cum poate unii chiar îl simt, drept pentru care nu îndrăznesc să-i conteste bărbăția. Aici chiar că vreau să văd cît curaj civico-divin pînă la capăt vor avea transgenderii, homosexualii, lesbienele și care-or mai fi pe acolo ca să-i nege și lui Satan genul masculin!