Pentru Rusia, păstrarea unei conduceri siriene favorabile politicii Kremlinului este o prioritate de politică externă. Rusia este prea puţin interesată dacă regimul Asad respectă drepturile omului ,atunci cînd vine vorba de apărarea intereselor de securitate ruseşti din regiunea mediteraneană. Pierderea bazei navale ruse din portul sirian Tartus, ar echivala cu un dezastru geostrategic pentru Moscova. Baza navală rusă din portul Tartus este singurul avanpost din Marea Mediterană pe care marina militară rusă l-a păstrat după colapsul URSS. O eventuală intervenţie militară din parte SUA în Siria, va fi percepută de conducerea rusă ca o provocare directă la adresa intereselor geostrategice ale Federaţiei Ruse în zona Mediteranei de Est şi a Orientului Mijlociu.

Fosta politică a URSS în Siria şi moştenirea ei de către Rusia

Apropierea Siriei de blocul socialist condus de URSS a început în perioada 1966-1970 o dată cu instalarea la putere a partidului Ba’th. Facţiunea din partid condusă de familia Asad este cea care a insistat asupra îmbunătăţirii relaţiilor cu URSS pentru a putea asigura stabilitatea noului regim Ba’th, care încă de la început nu a beneficiat de o largă simpatie din partea populaţiei siriene. Noul regim sirian a luat ca model Egiptul condus de Nasser care a decis trecerea la socialism, cîştigînd sprijinul URSS în criza Suezului din 1956.

URSS a decis să acorde sprijin noului regim sirian din următoarele considerente:

· consolidarea taberei revoluţionare pro-sovietice din lumea arabă şi implicit întărirea intereselor strategice sovietice în Orientul Mijlociu ameninţat de regimurile arabe pro-americane în fruntea cărora se afla Arabia Saudită.

· sprijinirea regimului de la Damasc în ideea facilitării pătrunderii comunismului în zonă.

· evitarea implicării Chinei în Siria, o zonă pentru care conducerea chineză îşi exprimase interesul încă din anii ’60.

Vizita premierului sirian Zu’ayyin la Moscova din aprilie 1966, a inaugurat o nouă etapă în relaţiile sovieto-siriene. Siria îşi abandonează poziţia de neutralitate şi decide să sprijine iniţiativele de politică externă a sovieticilor.

În schimb, URSS a facilitat apropierea Siriei de Egipt, care ulterior vor încheia un acord militar în noiembrie 1966. Înfrîngerea suferită de Egipt şi Siria din timpul Războiului de Şase Zile (iunie 1967) cu Israelul, a sporit şi mai mult dependenţa celor două state de sprijinul militar sovietic. Venirea la putere a lui Hafiz al-Asad şi a familiei sale, în noiembrie 1970, a marcat pentru regimul de la Damasc o dependenţă totală de URSS. Siria a devenit practic un stat satelit al URSS în Orientul Mijlociu.

După dezintegrarea URSS în 1991, Rusia moşteneşte în Siria de la fosta conducere sovietică ,contractele majore de livrare de armament pentru guvernul sirian şi o bază militară navală în portul Tartus concesionată URSS-ului în 1988.

Relaţiile ruso-siriene în era post-sovietică 

După încheierea Războiului Rece, politica iniţială de apropiere a Rusiei de Occident a plasat regimul sirian al lui Hafiz al-Asad într-o situaţie dificilă, avînd în vedere că Siria era dependentă de sprijinul militar venit de la Moscova. Rusia, în prima parte a conducerii lui Elţin, a considerat iniţial Siria o povară financiară şi a tratat-o cu o oarecare circumspecţie.

Extinderea NATO spre graniţele Rusiei şi sentimentul de inegalitate al Moscovei în relaţiile cu Washingtonul, a determinat conducerea rusă să abandoneze atitudinea pro-occidentală afişată iniţial. Numirea în 1996 al lui Evgheni Primakov în funcţia de Ministru de Externe a determinat îmbunătăţirea relaţiilor ruso-siriene. Spre deosebire de strategia diplomaţilor sovietici, Primakov a evitat să împartă statele din Orientul Mijlociu în prieteni şi duşmani, păstrînd libertatea de acţiune în politica externă promovată de noul stat rus.

După invazia Irakului din 2003, care a adus la înlăturarea partidului Ba’th condus de Saddam Husein, s-a conturat din ce în ce mai clar că regimul Ba’th sirian condus de Bashar al-Asad avea nevoie de un partener care să contrabalanseze impactul regional al puterii americane.

Rusia condusă de Putin a venit ca un aliat firesc pentru Siria, avînd în vedere că pentru Kremlin statul sirian a reprezentat şi după 1991 unul dintre cei mai mari clienţi pentru livrările de armament rusesc. În strategia lui Putin, Siria împreună cu Iranul trebuie să devină partenerii strategici cheie din regiunea Orientului Mijlociu.

Debutul războiului civil sirian a determinat Rusia să se implice mai activ în regiune, avînd în vedere că tot aici se afla singura bază navală pe care ruşii o mai aveau în Marea Mediterană. Luînd în considerare caracterul dictatorial al regimului Bashar al-Asad, Siria a devenit din ce în ce mai izolată în plan internaţional.

Ca singur partener al Siriei, Rusia s-a străduit să blocheze orice proiect de rezoluţie al Consiliului de Securitate ONU îndreptat împotriva regimului sirian. Livrările de arme ruseşti au fost cele care au permis regimului condus de Bashar al-Asad să supravieţuiască pînă acum. Acuzată că sprijină regimul criminal al lui Bashar al-Asad, Rusia a replicat prin faptul că, la momentul de faţă, în Siria nu există altă variantă mai bună, avînd în vedere că opoziţia siriană nu este un grup solid care să constituie un partener de dialog credibil. O parte din opoziţia siriană este acuzată de posibile legături cu grupări teroriste de tip Al-Qaida. În ciuda faptului că opoziţia e formată din grupuri diferite, întotdeauna mai există şi membri cu care se poate negocia pentru a forma un viitor guvern sirian. În tot acest timp, Rusia îşi măreşte prezenţa navală în portul Tartus pentru a-şi conserva singura poziţie rămasă din Marea Mediterană.

Negocierile ruso-americane pe tema Siriei

Debutul crizei siriene şi diferenţa de opinii în ceea ce priveşte viitorul Siriei, a provocat deteriorarea relaţiilor bilaterale ruso-americane. Situaţia de faţă se compară cu un nou tip de “război rece” între Rusia şi SUA. Putin, în calitatea sa de fost agent KGB, este hotărît să refacă vechea sferă de influenţă a URSS din Orientul Mijlociu. Chiar dacă Kremlinul a fost acuzat de SUA că blochează orice tentativă de soluţionare paşnică în Siria, conducerea rusă nu a fost făcută răspunzătoare de crimele făcute de regimul lui Asad.

Folosirea armelor chimice de către dictatura siriană împotriva drepturilor omului şi a dreptului internaţional au determinat SUA să-şi schimbe atitudinea şi să ia în calcul pentru prima dată o intervenţie militară împotriva regimului de la Damasc.

Pentru a-şi sprijini aliatul tradiţional în zonă în faţa unei intervenţii militare iminente, Rusia a decis să negocieze cu SUA un acord de distrugere a armelor chimice siriene. În acest sens, s-a încheiat protocolul de la Geneva semnat de secretarul de stat John Kerry şi ministrul de Externe rus Serghei Lavrov. Faptul că discuţiile s-au concentrat doar pe armele chimice siriene nu reprezintă o soluţionare a crizei siriene. Într-un fel, Rusia a reuşit să deturneze atenţia SUA de la celelalte acţiuni grave ale regimului lui Bashar al-Asad. Acest aspect îi oferă lui Asad un avantaj temporar în operaţiunile sale de înăbuşire a protestelor anti-guvernamentale. Putin profită de pe urma faptului că Administraţia Obama nu şi-a conturat încă o strategie coerentă în ceea ce priveşte problema siriană. Soluţionarea războiului civil din Siria ţine şi de bunele intenţii pe care le promovează atît Rusia, cît şi SUA. Nici soluţia SUA de a înarma rebelii sirieni nu poate constitui o soluţie viabilă, atît timp cît nu se ştie adevărata afiliere a acestor grupuri.

Viitoarea strategie a Rusiei în Marea Mediterană

Rusia are în strategie să menţină o prezenţă navală constantă în Mediterană şi să-şi modernizeze baza navală din portul sirian Tartus. Moscova percepe intervenţiile americane în problema siriană ca pe un pericol la adresa prezenţei sale navale din zonă. Motivul consolidării prezenţei navale în Mediterană este, conform declaraţiilor amiralului rus Viktor Chirkov, o acţiune de prevenire a oricărei ameninţări la adresa securităţii ruse din zonă.

Tot amiralul Chirkov, declară că Rusia îşi va întări prezenţa militară în Mediterana de Est pînă la un nivel operaţional deplin. În acest scop vor fi transferate noi nave militare din flota Mării Negre şi a Mării Baltice. Avînd în vedere că marina militară rusă este în stadiu de modernizare şi duce lipsă de portavioane, ea nu are cum să constituie o ameninţare reală la adresa navelor flotei a VI a americane.

Oricum, nu se poate pune problema unei confruntări militare directe între Rusia şi SUA în chestiunea Siriei. Cel mult poate fi vorba de confruntări prin state terţe, aşa cum a fost în perioada Războiului Rece. Nici SUA şi cu atît mai puţin Rusia nu vor un alt război rece care să le irosească resursele financiare. În ceea ce priveşte problema siriană, ambele state vor prefera o politică de concesii, chiar dacă vorbim de un regim dictatorial responsabil de multe crime. Va fi dificil să-se găsească o cale de mijloc atît timp cît Rusia va susţine necondiţionat regimul sirian condus de Bashar al-Asad.

Alexandru DANILOV, Historia.ro