În Februarie 2022, ruşi şi chinezi au vrut să stabilească între cele două ţări o cooperare „fără limite”. Războiul din Ucraina a făcut repede praf această ambiţie. Un an mai tîrziu, China este prizoniera unei alegeri ce pare foarte nefericită.

A modificat războiul din Ucraina echilibrele geopolitice preexistente? Am fi înclinaţi s-o credem, uitîndu-ne la alianţa pe care Rusia şi China au făcut-o – sau au pretins că au făcut-o – în săptămînile care au precedat declanşarea conflictului. Teatralizarea acestei manevre diplomatice, cu prezenţa lui Vladimir Putin ca singur invitat de onoare la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing, în Februarie 2022, părea să anunţe constituirea unui bloc edificat împotriva Occidentului pentru a-i nega hegemonia pe care a deţinut-o de la dispariţia URSS, scrie LA LIBRE BELGIQUE, potrivit RADOR.

Privind mai îndeaproape, totuşi, certitudinile se estompează. O înţelegere chino-rusă exista cu mult înaintea crizei ucrainene. De pe vremea lui Boris Elţîn deja, cînd a început China să cumpere din Rusia armele pe care sancţiunile adoptate a doua zi după represiunea din piaţa Tian’anmen, în Iunie 1989, o împiedicau de acum să le achiziţioneze din Europa sau America.

Şi mai mult încă de la venirea la putere, la sfîrşitul lui 2012, a lui Xi Jinping, care a stabilit o relaţie personală aparent solidă cu Vladimir Putin. Cei doi au în comun un gust pronunţat pentru autoritarism şi cultul personalităţii. Ei nutresc aceeaşi ostilitate faţă de lumea occidentală, în general, şi faţă de Statele Unite, în mod deosebit.

Ce ştia Xi Jinping?

Noutatea, în Februarie 2022, era deci mai puţin crearea unui front ruso-chinez decît consolidarea unei solidarităţi deja puse la încercare (în special prin intermediul voturilor convergente în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite privind Siria sau Iranul, de exemplu). Comunicatul comun dat publicităţii de Xi şi Putin proclama o cooperare între cele două ţări care urma să fie „fără limite”.

Întrebarea care îi chinuiește totuşi de atunci pe experţi este dacă, în momentul cînd şi-a luat acest angajament, preşedintele chinez cunoştea intenţiile omologului său rus faţă de Ucraina.

Pare verosimil ca Vladimir Putin să-l fi informat pe Xi Jinping despre proiectul său, dacă nu de a invada fosta republică sovietică, cel puţin de a face acolo o operaţiune militară – pentru a „proteja drepturile” populaţiilor rusofone, pentru a anexa teritorii cunoscute ca pro-ruse, chiar a răsturna Guvernul în funcţie. Deşi Ucraina a fost un partener economic foarte important al Chinei, lucrul putea părea acceptabil pentru Beijing.

Se aprobase deja cucerirea Crimeii şi relaţiile chino-ucrainene nu urmau să sufere a priori deloc după instalarea la Kiev a unui regim mai favorabil Moscovei, dimpotrivă.

Dacă chinezii au fost avertizaţi de intervenţia rusă, ei trebuie să se fi lăsat convinşi că va fi limitată în spaţiu şi mai ales în timp. Ei au contat probabil pe o reacţie occidentală care să nu o depăşească pe cea de după anexarea Crimeii.

Cu siguranţă nu erau pregătiţi pentru un conflict de durată şi mai puţin pentru vigoarea ripostei americanilor şi europenilor. Deruta Armatei ruse, pe deasupra, trebuie să fi fost pentru ei o uriaşă surpriză, care pune dubla problemă a clarviziunii comuniştilor chinezi (care se presupunea că ar cunoaşte Rusia mai bine decît oricare altă ţară) şi a calităţii serviciilor lor de informaţii.

Un precedent supărător

Mutatis mutandis, situaţia nu poate să nu amintească Beijingului războiul din Coreea. Sub presiunea Kremlinului, China a trebuit să se resemneze să ia parte, în 1950, la o confruntare care venea în cel mai prost moment, cînd pentru ea cele două priorităţi erau să înceapă reconstrucţia ţării şi să desăvîrşească reunificarea naţională eliminînd regimul naţionalist din Taiwan – prima a fost întîrziată şi a doua pierdută pentru totdeauna. China a fost pînă la urmă obligată să se angajeze masiv în conflict pentru a împiedica inimaginabilul: venirea americanilor la graniţa sa după înfrîngerea Armatei Nord-coreene.

Pentru Beijing, nu se pune problema să repete aceeaşi greşeală. Desigur, nu s-a pus niciodată problema să trimită voluntari chinezi să lupte în Ucraina, dar Moscova a plănuit să obţină un ajutor economic, chiar militar. Or, totul pare să arate că răspunsul chinez a fost evaziv, dacă nu negativ. Cu cît se prelungeşte mai mult conflictul, cu atît creşte încurcătura la Beijing, anunţul din 4 Februarie 2022 privind o cooperare chino-rusă „fără limite” apărînd, evident, ca o teribilă eroare de apreciere.

China şi-a sacrificat deja onoarea pe altarul acestei alianţe renegînd pilonii doctrinei sale diplomatice (neamestecul, garantarea respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor) şi trădîndu-şi aliatul ucrainean. Ea suportă acum costul politic şi economic al unei alegeri care o plasează de partea greşită a Istoriei şi asta în timp ce ieşirea calamitată dintr-un management haotic al epidemiei de Covid-19 generează grave tensiuni în ţară.

Dezaprobare la ONU

Distanţa pe care vrea China s-o păstreze transpare în atitudinea sa la ONU. Ea nu a susţinut niciodată explicit Moscova, refuzînd să se alăture cuartetului statelor paria (Belarus, Coreea de Nord, Eritreea şi Siria) care, numai ele, au votat pe 2 şi 24 Martie 2022 alături de Rusia împotriva a două rezoluţii ale Adunării generale care condamnau agresiunea.

Fără îndoială, s-a ferit şi să dezavueze explicit Kremlinul, preferînd să se abţină mai curînd decît să voteze rezoluţiile. Totuşi, în contextul unei cooperări care ar fi trebuit să fie fără limite, această poziţie echivalează clar cu o dezaprobare. Faultul a fost şi mai usturător cînd China nu a folosit dreptul de veto (ca Rusia), ci s-a abţinut din nou (ca India, Brazilia şi Gabon) la votul Consiliului de Securitate care denunţa, pe 30 Septembrie, anexarea unor teritorii ucrainene.

De obicei, Beijingul nu are scrupule cînd trebuie să folosească veto-ul pentru a apăra Coreea de Nord, Birmania sau Sudanul, acuzate că încalcă drepturile omului sau dreptul internaţional.

Proastă dispoziţie africană

La modul mai general, voturile privind criza ucraineană la ONU nu au arătat o mare raliere antioccidentală în spatele Rusiei şi Chinei. Două treimi din cele 193 de state membre au votat rezoluţiile Adunării generale, în vreme ce vreo 30 se abţineau. Printre acestea, s-a remarcat cu interes o preponderenţă de ţări africane, dar se vede şi mai puţin o aliniere politică sau ideologică decît rezultatul clientelismului chinez sau rus, în acelaşi timp cu o voinţă de a avea un avantaj faţă de fostele puteri coloniale şi, mai larg, faţă de ţările bogate pe care africanii le acuză, greşit sau pe bună dreptate, că le abandonează.

Fostele republici sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală au alimentat, de asemenea, rezervorul abţinerilor, fără îndoială pentru că ele sunt sfîşiate între două logici. Pe de o parte, frica de a avea într-o zi aceeaşi soartă cu Ucraina, în situaţia în care i se atribuie stăpînului de la Kremlin ambiţia de a reconstitui URSS sau, cel puţin, de a reface măreţia Rusiei. De cealaltă parte, teama mai imediată de a se expune la represalii, în special economice, opunîndu-se frontal intervenţionismului rus. În acest delicat exerciţiu de echilibristică diplomatică, absenteismul era singura opţiune de luat în calcul.

Alegerea derutantă a Indiei

Pînă la urmă, poziţia cea mai uimitoare a fost cea a Indiei. India, pe care am căpătat obiceiul s-o numim aşa de des cea mai mare democraţie din lume, a ales tabăra dictaturilor rusă şi chineză, abţinîdu-se să condamne invadarea Ucrainei.

Fără îndoială, trebuie văzut aici un reflex atavic imputabil vechii apropieri dintre New Delhi şi Moscova (în vreme ce rivalul pakistanez a mizat întotdeauna pe protecţia Washingtonului). Fără îndoială, India nu-şi,poate permite nici ea să-şi înstrăineze sprijinul Kremlinului, în vreme ce o înfruntare periculoasă o opune Chinei, cu care are, de-a lungul frontierei lor himalaiene, un contencios teritorial care ameninţă în orice moment să ducă la război.