Este greu de dat un răspuns clar întrebărilor legate de civilizaţia vikingă întrucît majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sînt puţin concludente. Cu excepţia cîtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decît surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevăr oferă o imagine relativ precisă despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

În Scandinavia limba latină devine cunoscută odată cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele următoare şi în care predecesorii sînt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavistică din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pînă astăzi. În general ni-i reprezentăm ca pe nişte războinici de temut, cu coifuri încornorate şi săbii grele, nişte războinici solizi şi mîndri care se desfată după lupte însîngertae cu rîuri de mied şi mese copioase. Mergînd de la imagistica bogată dar stereotipică din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pînă la instrumentalizările naţional-socialiste, constatăm că este dificil să ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiată a vikingilor, care să corespundă mcar parţial realităţii istorice. 

Războinici şi călători

Principalul leagăn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practică agricultura în areale mai ferite şi pe lîngă fiorduri. Casele sînt dispersate, între ele dezvoltîndu-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activităţilor comerciale, deşi sînt puţine deoarece comunităţile săteşti preferă economia închisă, autarhică. Pentru că exista pericolul ca aceste oraşe să fie predate, necesitau o localizare favorabilă, de pildă Birka, ridicat pe o insulă în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capătul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multă vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.

Vikingii domină nordul European între 800 şi 1050, angajîndu-se într-o migraţie ale cărei motive sînt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmăresc cursul rîurilor din zona rusă, atingînd chiar şi Bizanţul, făcînd schimb de piei, dinţi de morsă şi pene pe articole deluxe precum mătase, aur sau vin, întemeind aşezări precum Novgorod la gurile rîurilor), dar şi expediţiile de pradă. Cîteodată este invocate chiar şi o migraţie tîrzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung să străbată în lung şi-n lat apropare toată lumea cunoscută de atunci.

Vikingii iau în stăpînire Insulele Faeroe ocupate atunci de călugări irlandezi, apoi ocupă şi Islanda din cauza suprapopulării Norvegiei (istoria colonizării o găsim în “Cartea Islandei” scrisă de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativă care se întruneşte din 930, ale cărei colecţii de legi sînt transpuse în scris în 1118. vechea ‘republică' islandeză îşi păstrează independenţa pînă în 1262, cînd se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulă se decide tot în Althing, dar obiceiurile păgîne precum consumul cărnii de cal sau sacrificiul către zeii din vechime se păstrează. Sfîrşitul erei vikinge este asociat înscăunării primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusă pe seama lui Eric cel Roşu, care o explorează doi ani şi găseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacă 25 de corăbii în direcţia insulei,d ar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lîngă Eiriksfjord.

În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminată de către cărturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintă în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de către vikingi a pămînturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea daneză în anul 1060, fiindu-i povestite de către regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemnează următoarele: La sud de Groenlanda se află Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împădurită, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia că islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi că ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţară situată la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obişnuia, ca împreună cu tatăl său să-şi petreacă iernile în Norvegia şi Islanda, în zonele sudice cu un climat mai blînd. Dar într-o iarnă, tatăl său este nevoit să plece în Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatălui, însă vînturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au făcut pe membrii echipajului să se îndepărteze de ruta iniţială spre Nord, iar cînd s-a făcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni şi explorează ţinuturile noi. Era primul european ajuns în Lumea Nouă.

În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mînăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că pînă atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, Mercia, de asemenea se divizase şi Anglia de Est îşi încetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai tîrziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sînt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întîlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Cîmpiei Ruse, ducîndu-şi bărcile pe interfluvii, pînă la Nipru şi Marea Neagră, schimbînd aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, rîul Lovat, mai departe pe Nipru pînă la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau ‘rus’ conduşi de Rurik.

Societatea vikingă

În genere societatea era împărţită în trei clase. Cea mai de sus o alcătuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologică, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie păstrată în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupează într-un om pe nume Rig şi vizitează trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor ‘oameni liberi’ se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecărui district în care era împărţită îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pămînt reprezentaţi de Gode se împărţeau în funcţie de bogăţie şi de mărimea proprietăţii, se bucurau de multe privilegii legislative, avînd dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltată, sclavi cu statut de proprietate mobilă, fără niciun fel de drepturi şi de o importanţă comercială deosebită, mulţi provenind din zona slavă şi cea occidentală, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societăţii îi enumerăm pe cerşetori, pelerini, vrăjitori şi profetese.

Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge pînă în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului - thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvînt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrînse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întîlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai tîrziu şi în general putem presupune o schemă general răspîndită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.

Religia vikingă

Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: ‘Asenii’, zeii aristocraţiei războinicilor şi ‘Wanii’, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, avînd ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rînd zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe cîmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.
În ceea ce priveşte concepţia nordică asupra lumii, avem ca principală sursă de referinţă “Völuspá” (Profeţia clarvăzătoarei), în care profetesa ii dezvălui lui Odin devenirea şi sfîrşitul lumii. Cea mai veche versiune a cîntului provine din Codex Regius, secolul al 13-lea, dar se estimează că datează cel puţin cu două secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adresează totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie păgînă clară. Alte lucrări ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sînt “Cîntecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cîntecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

În cosmogonia nordică există la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întîlnim însă Muspellsheim, strălucirea şi căldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întîlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul căruia izvorăşte Hvergelmir, care-şi varsă apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţă şi se topesc, procesul rezultînd în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bărbat. Uriaşul se hrăneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altă creatură, Buri, părintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoară cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacă în sîngele său pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiază noul neam al uriaşilor. Cei trei cară trupul uriaşului în Ginnungagap şi făuresc pămîntul din el, din sîngele său mările şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creează din două buturugi pe primii oameni care să populeze pămîntul denumit Midgard: Askr şi Embla.

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cîntate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sîngeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.

Irina-Maria MANEA