Ioan Moraru este singurul român care a luat vreodată un premiu Nobel. Totul se întîmpla acum foarte mult timp, în anul 1985, cînd echipa de inventatori condusă de el a dat lovitura.

Așadar, în 1985, cu patru ani înainte de Revoluție, Ioan Moraru, primea, la Oslo, Premiul Nobel pentru Pace. Ceilalţi doi inventatori erau Mihail Kuzin din URSS şi Bernard Lown din SUA, iar organizaţia pe care o reprezentau se numea Physicians for the Prevention of Nuclear War (Medicii Lumii pentru Prevenirea Razboiului Nuclear).

Cei trei oameni de știință s-au cunoscut în anii 60, hotărînd atunci să înfiinţeze această organizaţie.

Meritul lui Moraru e cu atît mai mare cu cît a reuşit să ajungă la conducerea IPPNW în perioada 1964-1966, cînd în România nu fusese posibilă înfiinţarea unei filiale a acesteia (subsidiara română s-a înfiinţat abia în 1983).

Deși Ioan Moraru a cîștigat atunci Premiul Nobel pentru Pace, nimeni nu știut. Există o explicaţie a faptului că evenimentul a fost „tăcut” în timpul comunismului: Ceauşescu, se ştie, făcea eforturi uriaşe să obţină el Premiul Nobel pentru Pace, ca o încununare a performanţelor sale politice, dar nu i-a reușit.

Așa cum era de așteptat, lui Nicolae Ceaușescu nu i-a picat bine faptul că Ioan Moraru a luat premiul și nu el. Dintre cei trei laureaţi ai Premiului Nobel, Moraru a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, sărbătoriţi cu onoruri maxime de compatrioţi.

Cine a fost Ioan Moraru

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dîrlos, lîngă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat un premiu Nobel. Ioan Moraru provenea dintr-o familie cu şapte copii, el fiind al treilea.

A fost absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, doctor în ştiinţe medicale (din 1957) şi doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală şi morfopatologie, parcurgînd toate etapele ierarhice, de la preparator pînă la profesor şef de catedră.

A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici şi director al Institutului Victor Babeş, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Știinţe Medicale. A reprezentat România la O.M.S. ca membru al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al acestui Comitet.

Activitatea sa ştiinţifică se concretizează în tratate şi monografii şi peste 300 de lucrări publicate în reviste din ţară şi străinătate. Este autorul unei “Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu St. Antohi, 1964), iar sub redacţia sa apar tratatele de “Medicină legală” (1967), “Anatomia patologică” (1980), “Dicţionar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), “Imunopatologie” (1984) şi colaborează la volumul “Methods in Enzymology” (New York, 1983).

Lucrînd peste trei decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secţia de anatomie patologică a IML Bucureşti şi apoi la Institutul “Victor Babeş” din Bucureşti, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicaţia cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză şi miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice şi cirozele experimentale nutriţionale şi altele.

A murit pe 19 Decembrie 1989, cu trei zile înainte de a vedea finalul revoluţiei, dar a apucat să rămînă în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină, chiar dacă mass-media l-a neglijat.