Pezenţa fotbaliştilor de culoare în primul 11 al mai multor naţionale din Europa nu mai este demult ceva ieşit din comun. În plus, echipe precum Franţa, Olanda sau Anglia chiar au scris pagini de istorie mulţumită unor fotbalişti afro-americani. Descendenţi în special ai imigranţilor africani sau caraibieni, ei nu au fost dintotdeauna în număr atît de mare pe “bătrîul continent”.

În naţionala Albionului nu jucase niciun fotbalist de culoare într-un meci internaţional, pînă în 1978. În luna noiembrie a acelui an îşi face debutul pentru Anglia, în amicalul cu Cehoslovacia de pe Wembley, Vivian (Viv) Anderson. Un tînăr fotbalist cu origini africane, ce evolua pentru Notthingham Forest. Convocarea sa nu a fost surprinzătoare, întrucît la finalul acelui sezon se încoronase în premieră campion naţional cu echipa antrenată de Brian Clough. Ulterior, fundaşul a devenit o prezenţă constantă în lotul primei reprezentative, timp de 10 ani. Pînă în 1988, el a strîns 30 de selecţii, reuşind să marcheze şi două goluri. Cu toate acestea, mai ales la începutul anilor ’80, a jucat foarte puţin pentru Anglia. În ciuda faptului că reuşise să cîştige de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Nottingham, în 1979 şi 1980, el nu a prins decît un singur meci la Campionatul European din 1980. Cum Phil Neal era titular incontestabil în acea perioadă pe postul său, la Cupa Mondială din Spania, doi ani mai tîrziu, lucrurile au fost şi mai rele pentru Anderson. Deşi a prins lotul, nu a apucat să joace nici măcar un minut.

În 1983 nu a jucat deloc în tricoul Albionului, dar anul următor părea că norocul i-a surîs. Conştient că “pădurarii” se destramă, a hotărît să semneze cu Arsenal Londra. La nivelul echipei naţionale, de asemenea lucrurile păreau să intre pe un făgaş favorabil. Anglia ratează în faţa Danemarcei calificarea la Campionatul European din Franţa, iar unul dintre principalii vinovaţi este considerat Phil Neal. Cum acesta nu va mai juca niciodată pentru prima reprezentativă, majoritatea oamenilor de fotbal îl vedeau pe Viv Anderson drept noul titular incontestabil pe banda dreaptă a apărării. Aşa ar fi trebuit să fie, numai că în acea perioadă a explodat tînărul Gary Stevens. Astfel, la Cupa Mondială din Mexic, în 1986, selecţionerul Robson i-a luat pe cei doi în lot, dar a optat pentru titularizarea celui din urmă. Din nou un campionat mondial în care Viv nu joacă niciun minut. Stevens creştea în joc, dar nici Anderson nu se lasă mai prejos. Din 1986 şi pînă în 1988 mai strange nouă meciuri pentru britanici, fiind inclus şi în lotul cu care echipa pleacă la Euro 1988. Din păcate, nici aici nu joacă vreun minut.

Între timp, în 1987, s-a transferat la Manchester United. A început ca om de bază, dar s-a stins pe parcurs. În finala FA Cup din 1990, Ferguson a preferat să joace cu Paul Ince, fundaş dreapta, chiar dacă acesta era mijlocaş. Speranţele lui Anderson de a-şi recăpăta locul de titular, au fost spulberate un an mai tîrziu, cînd la echipă este transferat irlandezul Denis Irwin. Ultimul meci în tricoul lui United, l-a jucat într-o partidă de Cupă a Ligii, pe 10 octombrie 1990, împotriva lui Halifax Town. Aceasta s-a încheiat cu 2-1 pentru “diavoli”, primul gol fiind înscris tocmai de jucătorul de culoare.

La aproape 35 de ani, părăseşte Old Trafford, transferîndu-se la Sheffield Wednesday. A ajutat echipa să promoveze în prima ligă şi a reuşit în primul an să cîştige Cupa Ligii, tocmai împotriva echipei de la care plecase: Manchester United! Nu a putut juca în finală, fiindcă apucase să evolueze pentru echipa lui Ferguson în această competiţie. Deşi părea că a semnat un contract pe termen scurt, Anderson a devenit rapid om de bază al “bufniţelor”. În nenumărate ocazii a fost şi căpitan, jucînd constant în sezoanele 1991-1992 şi 1992-1993, cînd echipa a terminat pe locurile 3, respective 7, în prima ligă. De asemenea, în 1993, împreună cu echipa s-a calificat atît în finala Cupei Ligii, cît şi în finala FA Cup, ambele pierdute însă în faţa lui Arsenal Londra. Viv trăia la 37 de ani a doua tinereţe. Chiar şi aşa, la finalul sezonului s-a hotărît să se dedice antrenoratului.

A preluat-o pe Barnsley din postura de antrenor-jucător, dar nu a reuşit nicio performanţă notabilă. La finalul stagiunii, clubul se salvează la limită de la retrogradare, iar fostul internaţional se mută la Middlesbrough. Aici este numit în funcţia de asistent al fostului său coechipier, Bryan Robson. Echipa era în al doilea eşalon, dar la finalul lui 1995 a reuşit promovarea de pe locul întîi, pe prima scenă a Angliei. Cu toate că Viv Anderson se retrăsese în 1994, el a fost trecut pe foaia de joc a lui Boro. Ba mai mult, ca urmare a unor accidentări numeroase, a şi intrat în două jocuri. Au fost ultimele sale meciuri jucate la profesionişti.

La 39 de ani, Viv Anderson încheie o carieră presarată deopotrivă cu trofee, succese, dar şi ghinioane. Cu siguranţă cea mai bună perioadă a sa rămîne aceea de la Nottingham Forest, în timp ce marea dezamăgire rămîne echipa naţională, acolo unde cu toate că a fost o prezenţă constantă, nu a reuşit niciodată să se impună ca titular. Rămîne totuşi în istorie ca primul fotbalist de culoare din istoria naţionalei de fotbal a Angliei.

Mircea DOMINTE