O analiză la rece a restanţelor româneşti în „proiectul Basarabia”

Autor: Ovidiu NAHOI

Consecvent proiectului său politic anunţat la finele mandatului, fostul preşedinte Traian Băsescu a descins la Chişinău, unde a pus în mod clar problema Unirii. Este aceasta o abordare vizînd strîngerea rîndurilor în jurul unui proiect personal sau chiar o declaraţie de vizionar?

Cel puţin într-un anumit sens, fostul preşedinte are dreptate. Azi, opţiunea românească a Republicii Moldova este ceva mai consistentă decît în trecut, cu toată deteriorarea extrem de gravă a situaţiei din regiune. Sau poate tocmai de aceea – Republica Moldova înţelege foarte bine că nu poate rezista de una singură în faţa tăvălugului rusesc. Statutul de neutralitate, înscris în Constituţie, nu o protejează defel, ci o face mai vulnerabilă. Cu cît situaţia se înrăutăţeşte, cu atît opţiunea românească devine, pragmatic vorbind, mai atractivă. Doar că lucrurile sînt mai complicate decît am crede şi, dincolo de declaraţiile politice, se află serioase restanţe româneşti în „proiectul Basarabia“ (dacă acest proiect chiar a existat cu adevărat). Să vedem, aşadar, ce ne desparte, de fapt.

1. Aspectul cultural şi identitar

Oricît ar părea de ciudat, România este o prezenţă în spaţiul cultural şi mediatic din Republica Moldova cu mult sub ceea ce ar putea fi. O mare parte dintre locuitorii de dincolo de Prut îşi iau informaţiile de la posturile TV ruseşti, a căror audienţă este cu mult mai mare decît în cazul posturilor în limba română. Presa scrisă din România trece ea însăşi printr-o perioadă atît de complicată încît îi este practic imposibil să joace un rol cît de cît important dincolo de Prut, cel puţin fără un sprijin din partea statului. Dar nu există nici un proiect în acest sens. Din nou, avantaj Rusia.

Cam la fel stau lucrurile şi pe piaţa cărţii. Nu este vorba aici de înfiinţarea unui „serviciu de propagandă“ românesc pentru Republica Moldova, un fel de Sputnik întors pe dos. N-ar servi la nimic. Dar poate ar fi de folos să aducem în Republica Moldova adevărata faţă a României – nu sîntem o ţară perfectă, avem destule probleme, dar măcar ni le recunoaştem şi încercăm să găsim o cale de a le rezolva. Pînă la urmă, fraţii de dincolo de Prut vor înţelege că o asemenea situaţie este de preferat unui sistem în care problemele sînt ascunse de serviciile de propagandă.

2. Problema minorităţilor

Un sondaj realizat în primăvara anului trecut, de o instituţie din România, Centrul Român de Studii şi Strategii, arăta că 52% din populaţia Republicii Moldova ar fi, mai mult sau mai puţin, în favoarea proiectului unionist. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi de aceste cifre. Cercetarea a exclus Găgăuzia şi Transnistria şi tocmai aici e problema: nu există sprijin al minorităţilor pentru proiect. Din contră, ideea unionistă le provoacă mai degrabă teamă. Şi avem o mare problemă, dată fiind agresivitatea Rusiei în chestiunea minorităţilor.

În ultimii 25 de ani, România s-a descurcat destul de bine cu o minoritate maghiară care a ales calea politică, de participare la procesul democratic. Asta a ajutat la evitarea unor necazuri din care nu ştim cum am fi ieşit. Dar dacă eventualele minorităţi de la Est vor alege calea rezistenţei, a izolării şi a respingerii autorităţii statului, şi nu calea democratică? România nu are experienţa necesară pentru a putea trata o astfel de problemă. Un lucru e clar: am greşit atunci cînd am neglijat dialogul sincer cu minorităţile din Republica Moldova.

3. Lipsa reformelor

O idee periculoasă începe să le fie fluturată fraţilor noştri de peste Prut, inclusiv de către fostul preşedinte Traian Băsescu: aceea că Unirea ar putea fi calea mai scurtă de racordare la Occident, pe cînd proiectul european ar însemna calea anevoioasă şi deloc sigură. E ca şi cum le-ai sugera că ar putea să fenteze cumva reformele necesare aderării la Uniunea Europeană, în timp ce noi i-am primi aşa cum sînt, chiar de mîine. Oare...?

În primul rînd, progresele realizate de România în cei 15 ani care au trecut de la începerea negocierilor de aderare sînt notabile, dar încă nu atît de consolidate pentru a rezista unei doze zdravene de corupţie, arbitrar şi apucături de tip mafiot, care ar fi importată odată cu Unirea. Din acest punct de vedere, în loc să ne întărim ca stat, mai degrabă am fi traşi înapoi.

4. Opţiunile strategice

Să nu uităm că România are propriile angajamente faţă de partenerii ei. Un lucru e sigur: aceştia nu vor fi de acord în ruptul capului să accepte intrarea „pe sub uşă“ în Uniunea Europeană a unei entităţi care nu îndeplineşte criteriile de aderare. Uniunea Europeană de azi are un grad de integrare cu mult mai ridicat decît avea (sub forma Comunităţii Europene) la începutul anilor ’90, cînd s-a reunificat Germania. Azi, statele membre au un cuvînt greu de spus în privinţa deciziilor strategice ale unui partener. Şi mai este problema NATO. România este membru, în timp ce în Republica Moldova, doar o minoritate susţine aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. Într-o asemenea situaţie, ameninţatul flanc estic al Alianţei ar fi întărit sau mai degrabă slăbit?

5. Infrastructura

Poţi administra un stat fără o infrastructură unitară? Răspunsul este, evident, nu. Standardele feroviare sînt diferite şi nu avem nici măcar o linie ferată cu ecartament european care să lege România măcar de capitala Republicii Moldova. Conexiunile energetice sînt slabe. Nici cele rutiere nu sînt grozave. Nu avem ce face, dar aici ar trebui să ne ruşinăm privind exemplul albanezilor, care au avut ca prioritate construirea unei autostrăzi de la Priştina la Tirana. Şi iată că au răspuns provocării, iar astăzi au o minune de autostradă care traversează munţii. Noi nu am construit un metru de autostradă în Moldova noastră! Ce să mai vorbim de legarea Bucureştiului de Chişinău – sau măcar de „capitala Moldovei“, Iaşi... Aşa că, în loc să mergem la Chişinău cu declaraţii politice, nu mai bine am oferi un proiect pragmatic? Ar fi mai multe de cîştigat, de ambele părţi ale Prutului.

Articolul a apărut în ziarul Dilema veche