Zidul Berlinului, un abuz acceptat tacit de Occident

Zidul Berlinului a fost un simbol concret al totalitarismului, al nerespectării drepturilor omului în Europa Estica în timpul Războiului Rece. În această calitate, Zidul a fost condamnat de toţi liderii lumii occidentale în cei 28 de ani de existenţa, însă problema Zidului e mai complicată decît pare la prima vedere. Istoricul Frederich Taylor se întreabă dacă acest Zid nu a fost cumva mai folositor democraţiilor occidentale decît sugera retorica lor. Istoria Zidului e un episod aparte în marea istorie a Războiului Rece. Apărut peste noapte în vara lui 1961, Zidul Berlinului e doar un element într-o amplă criza internaţionala care a ameninţat atunci pacea mondială, riscînd izbucnirea unui conflict sovieto-american. Taylor se întreabă însă dacă, dincolo de discursurile occidentale despre „ultima atrocitate comisă de comunişti”, construirea Zidului nu a fost într-un fel folositoare taberei democratice.

Pînă în 1961, Berlinul a rămas sub ocupaţie comună şi se bucura de un statut aparte, precum şi de posibilitatea liberei circulaţii între zonele de ocupaţie. Astfel, el a devenit singura portiţă prin care est-germanii puteau pleca spre Occidentul prosper în cautarea unei vieţi mai bune. Numărul germanilor care au părăsit RDG prin Berlinul de Vest între 1945 şi 1961 trece pragul de 2,5 milioane; astfel, în acea perioada, populaţia Germaniei de Est a scăzut cu circa 15%. Ţara îşi pierdea la o rată îngrijorătoare cetăţenii educaţi şi instruiţi, riscînd astfel să ajungă aproape de colapsul economic. În vara lui 1961, numărul foarte mare de persoane care au părăsit ţara prin Berlinul de Vest i-a alarmat pe comunişti într-atît încît au decis că e timpul pentru măsuri stricte.

13 august 1961 - „Duminica sîrmei ghimpate”

Ziua de 13 august, în care berlinezii s-au trezit că soldaţii din RDG au început să construiască un zid între cele două zone ale oraşului, a devenit cunoscută drept „Stacheldrahtsonntag”, sau „duminica sîrmei ghimpate”. Gardul de sîrmă ghimpată avea să se transforme în curînd într-un impresionant zid de ciment care tăia Berlinul în doua. Construirea Zidului a fost percepută ca o grea lovitură de către majoritatea germanilor. Nu era vorba doar de un act brutal şi absurd, ci şi dovada – dacă mai era nevoie de aşa ceva – că reunificarea la care mulţi încă sperau nu era decît o iluzie.

Însă în ciuda declaraţiilor ostentative din acea perioadă, construirea Zidului, deşi a stat la baza unei temporare dispute Est-Vest, nu a fost văzută, din perspectivă globală, ca o adevărată catastrofă. Nici o ţară nu era dispusă să meargă la război pentru a preveni divizarea Germaniei. Puterile occidentale şi-au făcut cunoscută opoziţia faţă de gestul autorităţilor est-germane, dar în spatele uşilor atitudinile lor au fost altele. Vestul a promovat oficial ideea reunificării Germaniei, însă în realitate – după cum a demonstrat-o foarte clar criza din august 1961 – a acceptat divizarea ţării şi nu era interesat de a porni un conflict pentru a soluţiona problema.

La sfîrşitul lunii iulie, în 1961, Kennedy, recent ajuns la Casa Alba, ordonase întărirea forţelor militare din Germania de Vest pentru a putea răspunde, dacă era cazul, unor acţiuni sovietice în Berlinul de Vest. Însă după construirea Zidului, reacţia sa nu a fost la fel de puternică. Era clar că americanii nu aveau să acţioneze decît dacă sovieticii sau est-germanii încercau să blocheze sau să invadeze Berlinul de Vest; abia atunci s-ar fi putut pune problema unui conflict militar. Cît despre englezi şi francezi, reacţiile lor au întîrziat să apară. Spre exemplu, la momentul respectiv, de Gaulle se afla la casa lui de vacanţă de la Colombey-les-Deux-Églises. Informat de ceea ce se întîmplă la Berlin, de Gaulle nu a considerat chestiunea într-atît de imporantă încît să se întoarcă imediat la Paris.

Englezii şi francezii erau la momentul respectiv preocupaţi de alte probleme, iar Berlinul nu era o prioritate. Problemele economice ale Marii Britanii duseseră în ultima vreme la reducerea forţelor armate, iar ministrul Apararii Harold Watkinson nu avea de gînd să suplimenteze numărul militarilor din Germania de Vest. În plus, guvernul britanic era preocupat de problemele din Orientul Mijlociu, unde Irakul încerca să-şi extindă controlul asupra Kuweitului, stat petrolier foarte bogat aflat sub protecţie britanică. Astfel, în mare parte din cauza problemelor financiare, Berlinul nu se afla pe lista de priorităţi ale englezilor. Se adaugă la acestea disensiunile recente dintre guvernul german şi cel englez, acesta din urmă fiind nemulţumit de contribuţiile minore ale germanilor la sistemul defensiv al Germaniei de Vest.

Cît despre Franţa, ea era prinsă într-un război sîngeros în Algeria. La doar cîteva săptămîni dupa construirea Zidului, Pierre Messmer, ministrul Apararii, îl informa pe omologul său britanic că francezii nu erau pregătiţi „să moară pentru Berlin”.

Elitele franceze şi britanice nu erau atît de deranjate de divizarea Berlinului, însă – după cum declara de Gaulle – era important ca liderii occidentali să nu se pronunţe clar asupra acestei chestiuni pentru a nu strivi speranţele germanilor.

Singurul moment în care americanii păreau că sînt gata să acţioneze a venit două luni mai tîrziu, în octombrie. Este vorba de faimosul episod al confruntării de la punctul de trecere Charlie, cînd tancurile sovietice şi americane au stat faţă în faţă. Însă soldaţii americani nu erau acolo pentru a face ceva în privinţa zidului, ci pentru a asigura trecerea nestingherita a diplomaţilor americani între cele două zone ale oraşului.

De atunci, Zidul nu a fost niciodată cu adevarat contestat de Occident. Declaraţiile lui Kennedy – discursul Ich bin ein Berliner - şi ale lui Reagan – „Mr. Gorbachev, tear down this wall!” – nu au fost decît atît, nişte declaraţii. Însă Statele Unite ale Americii nu au luat niciodată măsuri practice pentru a soluţiona problema divizării abuzive a Berlinului. Şi cînd zidul a căzut, în cele din urmă, în toamna anului 1989, acest fapt nu s-a datorat unei iniţiative întîrziate a Occidentului, ci problemelor interne ale blocului comunist, în general, şi ale regimului comunist din Germania, în special.

Caderea Zidului a scos la iveală adevăratele sentimente ale aliaţilor occidentali cu privire la situaţia Germaniei. Americanii au decis că sînt de acord cu reunificarea Germaniei, dar englezii şi francezii, pastrînd în memoria colectivă amintirea violentă a Germaniei Mari, au adoptat poziţia contrară. În memoriile ei, Margaret Thatcher scrie despre o întîlnire cu Mitterand în care ea a scos din geantă o hartă cu evoluţia teritorială a Germaniei în trecut, hartă care nu putea decît să trezească nelinişti cu privire la viitorul unei noi Germanii reunificate.

Pentru a nu ajunge la o nouă alianţă franco-britanică împotriva unei Germanii posibil agresoare, idee care nu-i displăcea premierului britanic, Mitterand a ales o soluţie mai subtilă: să creeze o legatură puternică între Franţa şi Germania, astfel încît un stat german reunificat să nu poata reprezenta o ameninţare. Parte din preţul plătit de cancelarul german Helmut Kohl pentru obţinerea sprijinului lui Mitterand pentru reunificarea Germaniei a fost sprijinul guvernului federal pentru introducerea unei monezi europene unice şi o mai strînsă integrare în interiorul Comunităţii Europene.

Astfel, în cele din urmă, căderea Zidului nu a adus doar sfîrşitul Războiului Rece, ci şi integrarea Germaniei unite în Europa, soluţia „problemei germane” care bîntuise continentul de mai bine de un secol şi aproape că-l distrusese. (Andreea LUPŞOR)