O altă parte a istoriei vikingilor este rolul jucat de ei în răspîndirea creştinismului. Astfel, războinicii nordici nu au fost doar acei păgîni care au jefuit biserici şi au ucis călugări lipsiţi de apărare, cum se crede în mod obişnuit, relatează The Conversation. Mitologia scandinavă a aprins mereu imaginaţia populară, iar în timpurile noastre istorii despre Regii păgîni, în special despre Odin (Rege al războiului, morţii, dar şi al poeziei, muzicii, profeţiei şi magiei), Thor, fiul său, (Rege al tunetului, dar şi protector al umanităţii şi vindecător) şi Loki (un Rege şarlatan) au fost reimaginate în filmele şi cărţile Marvel.  

Totodată, versiuni ale mitologiei scandinave se regăsesc în religia practicată astăzi în Islanda cunoscută ca Ásatrú. Vechea religie a vikingilor stabiliţi în Islanda a cunoscut ceva ce seamănă cu o renaştere în ultimul deceniu. Principala sursă despre mitologia scandinavă este Proza Edda, scrisă de un creştin care a trăit în secolul al XIII-lea, politicianul islandez Snorri Sturluson.

Regiunea scandinavă s-a convertit la creştinism ceva mai tîrziu decît alte părţi ale Europei, însă acest fapt este parte importantă a istoriei reale a vikingilor, după cum reiese din operele literare nordice care cuprind teme creştine între care legende ale episcopilor şi sfinţilor, scrie conferenţiarul în istorie medievală Caitlin Ellis, în The Conversation.    

Deşi violenţa lor nu poate fi nicidecum minimalizată, vikingii nu sunt singurii care atacau şi prădau biserici în perioada medievală. Analele irlandeze Ulster au înregistrat mult mai multe atacuri ale irlandezilor la adresa conaţionalilor, inclusiv jafuri şi incendieri ale bisericilor, decît cele ale scandinavilor.  

Era vikingilor ar fi apărut şi în urma unui conflict ideologic: astfel, păgînii scandinavi au dorit să răzbune atacurile creştinilor, precum invadarea Saxoniei de către Împăratul franc Carol cel Mare din 772 d. Hr. pînă în 804 d. Hr. – o perioadă de peste 30 de ani în care au avut loc botezuri forţate în masă, „practicile păgîne” erau pedepsite cu moartea şi au fost executaţi 4.500 de rebeli saxoni la Verden, în 782 d.Hr.  

Însă, cel mai probabil, mănăstirile creştine au devenit iniţial ţinte întrucît erau vulnerabile, nefiind bine apărate, şi deţineau bogăţii şi oameni. În plus, stabilirea pe pămînturile creştine mai bogate oferea perspective mai bune decît în Scandinavia săracă în resurse.  

Răspîndirea creştinismului în ţările scandinave

Convertirea Scandinaviei a fost treptată – misionarii creştini predicînd intermitent aici începînd din secolul 8. Deşi a existat o oarecare rezistenţă, creştinismul şi pagînismul nordic n-au fost mereu fundamental opuse – un şablon din secolul 10 descoperit la Trendgården, Jutland, Danemarca, arată că meşterii îl foloseau pentru a imprima atît amulete ale Regelui Thor, cît şi cruci, deci creau obiecte pentru creştini şi păgîni deopotrivă.    

Primul Rege scandinav convertit la creştinism a fost exilatul danez Harald Klak, botezat în 826 d. Hr. în schimbul sprijinului din partea Împăratului carolingian Louis the Pious de a-şi redobîndi tronul.  

Guthrum, un Rege din Marea Armată a Vikingilor, care a atacat Anglia în secolul 9, a fost de asemenea botezat după ce a fost învins de Regele Saxoniei vestice Alfred „cel Mare”, în 878 d. Hr. Contactul cu Regatele creştine centralizate politic în mai mare măsură posibil să fi facilitat o unificare mai extinsă a regiunilor scandinave.    

Unul dintre punctele de cotitură semnificative în creștinarea Scandinaviei a fost convertirea Regelui danez Harald Bluetooth în anii 960. Tehnologia bluetooth e numită după el, întrucît a adus împreună părţi disparate ale Danemarcei. Haarald a proclamat cu mîndrie pe o piatră Jelling – un monument impresionant pe care se află o inscripţie runică, acum devenită simbol – faptul că „i-a făcut pe danezi creştini”. Conexiunea dintre regalitate şi creştinism s-a perpetuat.  

Norvegia a fost convertită mai ales graţie a doi dintre Regii săi: Olaf Tryggvason şi Olaf Haraldsson – acesta din urmă a fost canonizat la scurt timp după moartea sa în bătălia din 1030 d.Hr., devenind astfel primul sfînt scandinav nativ. Următorii Regi scandinavi au putut beneficia din asocierea lor cu regele Olaf Haraldsson – care este acum ocrotitorul Norvegiei.  

Alţi regi nordici vor fi convertiţi, între care Erik al Suediei şi Knud – sfîntul Danemarcei. Ducatul scandinav scoţian din Orkney l-a dat pe martirul Sfîntul Magnus, ucis în1116 în urma unor răfuieli dinastice.  

În melodia Higher Ground, Rasmussen, participantul din partea Danermacei la ediţia din 2018 a Eurovision îl prezintă pe Magnus ca pe un viking pacifist care refuză să lupte. Într-adevăr, potrivit legendelor, Magnus a refuzat odată să se alăture într-un atac regelui norvegian, fugind dintre trupe, însă el nu a domnit paşnic.  
La rîndul lor, scandinavii care s-au stabilit peste graniţe pe tărîmuri creştine s-au convertit în cele din urmă la religia dominantă – deşi iniţial şi-au îngropat morţii în tradiţia păgînă, curînd au adoptat obiceiurile celor alături de care trăiau. Aşezările lor devenind parte structurantă a societăţilor-gazdă.  

Unele dintre cele mai apreciate piese ale artei ecleziastice medievale irlandeze sunt cel mai probabil produsul meşterilor galezo-scandinavi din oraşe fondate de vikingi precum Dubin. În plus, aceste obiecte conţin elemente stilistice provenite din regiuni scandinave.
De exemplu, cîrja Clonmacnoise din secolul al XI-lea este decorată în stilul scandinav din Ringerike, Norvegia, cu animale asemănătoare unor şerpi. Clonmacnoise situată în County Offaly, asociată cu Sfîntul Ciarán din Clonmacnoise, unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai Irlandei, care a trăit in secolul VI, este unul dintre cele mai vechi şi mai importate situri ecleziastice. Predecesorii acestor meşteri ar putea fi chiar jefuitorii care au atacat bisericile irlandeze.

Soldaţii lui Dumnezeu  

Chiar şi scandinavii stabiliţi în insulele îndepărtate din Atlanticul de Nord s-au alăturat religiei europene dominante cu un oarecare entuziasm. Islanda s-a convertit oficial la creştinism în anul 1000 – în parte la presiunile din partea Norvegiei. După consultări în cadrul adunării lor naţionale (Alþing) s-a decis ca ţara să fie convertită, însă unele practici păgîne să fie tolerate în continuare.  

Aşezările din Groenlanda s-au destrămat în secolele 14, respectiv 15, însă chiar şi în condiţiile în care locuitorii sufereau de foame îşi foloseau resurse preţioase pentru importurile bunurilor de lux destinate bisericii, între care vin şi veşminte.   Scandinavii s-au alăturat cruciadelor: acum erau ei creştinii care duceau o luptă contra aşa-numiţilor necredincioşi. Regele norvegian Sigurd, cunoscut drept Cruciatul din Ierusalim prin prisma vizitei sale pe Pămîntul Sfînt, a fost de altfel primul Rege european care a luat parte la cruciade personal – călătorind între 1108 şi 1111, puţin după ce Prima Cruciadă a culminat cu reocuparea creştină a Ierusalimului, în 1099.   „Pînă la urmă, Cruciadele nu au fost prea diferite  de atacurile vikingilor, doar că de data asta în spatele uciderilor şi jafurilor se aflau creştini. O viaţă de apoi a festinelor în Valhalla ca recompensă pentru moartea în lupte s-a preschimbat într-una petrecută în Rai pentru cei ce mureau în cruciade.  

Aşa se face că lumea vikingilor era locuită deopotrivă de Regi misionari, episcopi şi sfinţi, respectiv de prădători, zei şi uriaşi”, scrie scrie conferenţiarul în istorie medievală Caitlin Ellis, în The Conversation.  

Potrivit Iceland Mag, în anul 1000, Parlamentul comunităţii vikinge, Alþingi, a decretat creştinismul ca singura religie din Islanda pentru a evita divizarea naţiunii împărţită între practicanţii Ásatrú şi cei ai creştinismului – care urmau coduri juridice separate. Vechea religie se putea practica „în secret”, însă creştinismul a înlocuit repede Ásatrú.  

Religia vikingilor a fost recunoscută din nou în Islanda în 1973 la iniţiativa unui grup de 12 practicanţi conduşi de Sveinbjörn Beinteinsson, care avea să devină primul înalt preot al viitoarei congregaţii, Asociaţia Păgînă (asatrúarfélagið). Sveinbjörn Beinteinsson a fost în funcţie pînă la moartea sa în 1993. Între 2002 şi 2003, a oficiat prima femeie în această poziţie, Jónína K. Berg.  

Păgînismul cunoaşte o creştere rapidă a numărului membrilor într-un deceniu – de la circa 1.000 de membri în 2007 la peste 3.500 de membri în 2017. În ciuda faptului că nu e o religie misionară, Ásatrúarfélagið este pe locul şase între religiile din Islanda şi cea mai importantă religie non-creştină. Nu există scripturi sau doctrine, rugăciuni standard, zeii sunt imperfecţi, nu divini, în centru aflîndu-se armonia naturii şi a vieţii individuale. (Sursa: Adevărul.ro)