Irinel Liciu, balerină cu un succes copleșitor în anii ’60, avea să-și ia zilele după ce a aflat că soțul ei, poetul Ștefan Augustin Doinaș, autorul poemului „Mistrețul cu colți de argint”, nu a supraviețuit unei intervenții chirurgicale. Bărbatul avea 80 de ani și era diagnosticat de mai mulți ani cu cancer, boală pe care o ținea sub control cu tratament și cu un regim de viață impecabil de care se ocupa îndeaproape soția lui, Irinel. În ziua de 25 Mai a anului 2002 s-a internat la Fundeni, iar doctorul Irinel Popescu l-a pregătit pentru intervenție. Inima poetului nu a rezistat operației însă.

„Doinaş era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfîrşit părea că nu-l impresionează deloc.”, notează în jurnal (Ușa interzisă) Gabriel Liiceanu. „Mi-l imaginez pătrunzînd în sala de operaţie a doctorului Popescu cu gîndurile în altă parte. Ce se va întîmpla însă cu Irinel, care optase pentru comportamentul unei plante de seră (nu mai ieşea deloc) şi care respira în ritmul ieşirilor şi revenirilor acasă ale lui Doinaş?”, continuă scriitorul însemnările acelei zile de 25 Mai.

A doua zi, Irinel, care refuzase să iasă din casă în ultimii ani, avea să adeverească cele mai înfricoșătoare așteptări: „Aflu că Irinel s-a sinucis astă-noapte”, scrie mai departe Liiceanu. „Îmi vine în minte, brusc, o seară la ei în care Irinel, rîzînd, ne spune celor de faţă: „Am hotărît cu Doinaş că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă.“ Şi a rîs din nou, cu poftă. Şi, iată, acum a făcut-o: ca pe o variantă extremă a lui „tenir la promesse“. A plecat de la spital de îndată ce infarctul a survenit și Doinaş a murit.”

Irinel Liciu (Silvia Lia Voicu) și Ștefan Aug. Doinaș (Ștefan Popa) s-au întîlnit în 1955, cînd poetul, publicat în cîteva reviste ardelenești, renunță la o carieră pedagogică în Cluj și vine în București. A locuit o vreme în casa lui Stere Popescu, arhitect, balerin, poet și vărul lui Irinel. Pesemne chiar în acea casă s-au întîlnit prima oară.

Prietenii vorbesc despre o dragoste la prima vedere. Alții pomenesc despre o obsesie pe care tînărul poet născut într-o familie de țărani din Ardeal, chiaburi, este drept, dar tot țărani, o dezvoltase pentru balerina care învățase de mică să danseze chiar de la mătușa ei din Cluj, Elena Penescu Liciu, de la care a împrumutat și numele de scenă.

Ani mai tîrziu, Irinel avea să ajungă la școală la Leningrad și la Moscova, iar aparițiile ei pe scenă stîrneau vîlvă în tot aparatul nomenklaturii, de la Gheorghe Apostol la Gheorghiu-Dej.

Între 1950 și 1970 a fost prim-solistă a baletului Operei Române din București și a primit titlul de Laureată a Premiului de Stat. După fiecare spectacol primea coșuri cu flori, iar în culise era așteptată de fetele lui Gheorghiu-Dej, Lica și Tanți, care doreau să o aibă ca prietenă.

Oricare ar fi fost drumul dragostei lor, o întîmplare dramatică le pune la încercare sentimentele. În contextul revoluției ungare, Ștefan Aug. Doinaș este arestat, anchetat și condamnat la doi ani de închisoare. „În redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I.D. Sîrbu –, a venit Marcel  Petrișor, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat  despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, Armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din  învățămînt și așa mai departe… După trei zile, Marcel Petrișor a fost arestat, iar  eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să  spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflîndu-se astfel și despre mine. (…) Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”, povestește Doinaș într-un interviu.

A executat un an din cei doi de pedeapsă, iar motivele eliberării lui timpurii sunt și acum neclare. Cert este că atunci Irinel, care s-a folosit de notorietatea ei publică, a cerut o audiență la Constanța Crăciun, adjunct al ministrului Culturii, și a amenințat-o că va abandona cariera de balerină dacă Doinaș nu este eliberat. Lucru care, ținînd cont de popularitatea spectacolelor ei, era o amenințare reală.

Este adevărat că, între timp, Doinaș a semnat un angajament cu Securitatea, detaliile ulterioare însă aveau să arate că nu s-a lăsat folosit de aparatul de poliție politică pe care l-a sfidat toți anii ce aveau să urmeze.

Oricare ar fi fost motivele, în Februarie 1958, Doinaș este eliberat iar două luni mai tîrziu se căsătorește cu femeia care avea să-i șlefuiască viața.

„Aveam 15-16 ani, dar țin minte că am fost foarte impresionat cînd am cunoscut-o,  chiar mai impresionat decît de cunoștința cu Doinaș, poate pentru că frumusețea ei avea ceva din finețea unui totem, a unui cap esențial: un nas arcuit, ochii  migdalați, un ten mai smead, cu părul strîns în spate, așa cum toate balerinele îl  poartă și în timpul carierei, și după”, povestește Emil Hurezeanu, ziarist apropiat al familiei, unul dintre primii oameni care a ajuns la casa cuplului în dimineața în care Irinel a fost găsită fără suflare.

Irinel Liciu a dus o viață retrasă după ce a renunțat definitiv la dans.

Contextul retragerii ei are legătură cu plecarea din țară a partenerului ei de dans, Gabriel Popescu. Balerinul, cu care făcuse o pereche senzațională, a fost tîrît într-un scandal legat de homosexualitate. Anchetat, bătut de oamenii Securității a plecat într-un turneu în Franța și nu s-a mai întors niciodată. „Eu am fost ca o mănușă pentru  Irinel. O mănușă pe care o pui pe o mînă fină. Extraordinar ne-am înțeles și  de aceea am făcut o performanță extraordinară. Succesul era absolut. Venea Gheorghiu-Dej, venea Tito, veneau șefi de state”, povestea Gabriel Popescu într-un interviu după 1990, cînd s-a întors în țară.

După acest episod, Irinel a renunțat definitiv la scenă, a ars toate fotografiile din spectacole și s-a dedicat cu toată ființa vieții casnice, iubitului ei soț, Ștefan Aug. Doinaș: „Ore în șir îl asista pe scriitorul, pe traducătorul lui Goethe…  Nu era soția unui mare scriitor, era mai mult decît soția unui mare scriitor. Era Irinel Liciu”, povestește Emil Hurezeanu.

Menajera a fost cea care a făcut descoperirea tragică în dimineața zile de 26 Mai 2002. Cu o seară înainte, în jurul orei 11.00, Irinel s-a îmbrăcat de ieșit, a trecut puțin machiaj peste ridurile vîrstei și s-a așezat la biroul poetului. Acolo a scris biletul de adio, „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide.” Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a întins pe pat și nu s-a mai ridicat niciodată.