Autor: Benedict CIUBOTARU

Unionismul nu poate fi necondiţionat

Unionismul, ca ideologie, este folosit de la 1859 încoace ca un produs al românismului liberal prin care se urmăreşte strict înrobirea şi celor de la est de Prut de către oligarhia financiară antiromânească care deţine în proprietate monopolistă „Statul Român Modern” – de la întemeierea lui pînă la căderea lui sub regimul sovietic şi care l-a preluat după 25 Decembrie 1989 (căci „revoluţia” „decembristă” s-a făcut tocmai pentru a reinstitui acest monopol). Cei de la vest de Prut sînt înrobiţi din 24 Ianuarie 1859 şi care se află astăzi în faza terminală a deznaţionalizării lor prin descreştinare masivă şi ontologică – metoda esenţială fiind înlocuirea Ortodoxiei adevărate cu un aliaj anticreştin şi antihristic al ecumenismului, serghianismului şi filetismului. Unionismul nu poate fi necondiţionat aşa cum ni-l prezintă unioniştii de meserie sau cei înşelaţi de propaganda euro-românismului. Problema unionismului poate fi abordată (nu zic şi „rezolvată”) numai şi numai de pe poziţiile Ortodoxiei, dacă vreţi, ale românismului ortodox. În caz contrar, unionismul nu este nimic altceva decît etnocid, iar în cazul aplicării lui forţate este şi genocid al românilor, inclusiv al celor de la vest de Prut: după „unire” nu va mai fi nevoie de români în general – acum ceea ce a mai rămas din români serveşte doar ca momeală pentru moldovenii nemoldovenişti (adică pentru cei autentici) de la est de Prut.

La ora actuală, adică după 1990 încoace, românismul liberal este ideologie de stat atît în România (de fapt, în „statul „român” modern”), cît şi în Republica Moldova (cu o oarecare repliere în perioada guvernării lui Voronin). Românismul ortodox este prigonit în „România” prin faptul că este marginalizat la maximum. Românismul păgînesc este sprijinit de unii exponenţi ai clasei politice „româneşti”, dar, mai cu seamă, din străinătate. În Republica Moldova moldovenismul proletcultist este brand-ul politic al cîtorva partide, principalul dintre care este Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (celelalte sînt Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, partidul „Patrioţii Moldovei”, Partidul Social-Democrat din Moldova şi alte cîteva, toate fiind fie în opoziţie parlamentară, fie în cea extra-parlamentară).

Românismul liberal a „evoluat” de la generaţia dezaxată a paşoptiştilor care mai sinceri, care mai vicleni, şi precursorii spirituali ai acestora („şcoala ardeleană” a „românilor” greco-catolici gen Petru Maior, Treboniu Laurian şi alţii) la ceea ce azi avem în scriitura degenerescent-intelectualistă, antihristică şi antiromânească a patapievicilor, margandreilor, baconschilor, vulpedanilor – numele lor e legiune. Moldovenismul, însă, a evoluat în sens invers: de la tot soiul de moldovenişti gen Kornfeld şi Rafalovici sau Mohov şi Sovetov la pragmatici ca Stati şi Nazaria (deşi mai persistă urmaşi mai mult sau mai puţin fideli sau conştienţi ai moldovenismului troţkist în asemenea propagandişti ai „moldovenismului” ca Şornikov). Moldoveniştii de astăzi recunosc cu toată dezinvoltura că limba român(easc)ă şi cea moldovenească se deosebesc numai prin denumire şi că moldovenii lor (ai moldoveniştilor) au foarte mult în comun cu românii – şi etnogeneză, şi etnografie, şi istorie, şi cultură şi persoane emblematice, deşi, oricum, au şi un pronunţat specific psihologic şi identitar, ceea ce le permite să insiste asupra „moldovenităţii” lor separate de românitate. Oricum, sechelele proletcultismului sînt încă departe de a fi depăşite.

Spre deosebire de doctrinele plurale ale românismului (deci, avem nu un românism, ci, după cum am văzut, avem cîteva românisme reciproc incompatibile şi reciproc desfiinţătoare), există, deocamdată, o singură ideologie deplin închegată a moldovenismului – cea proletcultistă. Este adevărat că după 1994, cînd la putere în Republica Moldova a venit Partidul Agrar-Democrat alcătuit din preşedinţii colhozurilor sub îndrumarea foştilor nomenklaturişti ai partidului comunist al Moldovei, s-a lansat, destul de sfios, o lucrare de modernizare a moldovenismului interbelic. Acest proces, însă, nu s-a soldat, pînă în prezent, cu vreo sinteză care să corespundă cît de cît unor minime rigori ştiinţifice.

Între ideologia moldovenismului şi cea a românismului liberal mai există o deosebire de esenţă. Moldovenismul are nevoie de românismul liberal, deoarece acesta îi legitimează existenţa, ”utilitatea”. Românismul liberal, în schimb, nu are nevoie de moldovenism. Ba mai mult, românismul liberal este vital interesat în dispariţia oricărui fel de românism, mai exact, nu a denumirii de ”român”, ci de esenţa fenomenului românesc, adică de valorile fundamentale care structurează acest fenomen şi care i-au dat naştere – Ortodoxia şi, ca urmare, memoria istorică a supravieţuirii ortodoxe în jurul Carpaţilor şi a Dunării inferioare. Atît timp cît există comunităţi care păstrează aceste valori, fie şi într-o formă restrînsă, românismul liberal este în primejdie: se păstrează astfel şi posibilitatea renaşterii acestui fenomen. Existenţa oricărei forme de românism ortodox, fie şi nenumit astfel, reprezintă o alternativă ontologică la pseudo-românismul impus României moderne şi, acum, celei post-moderne. Românismul liberal este interesat în dispariţia Moldovei, indiferent în ce mod – ori prin încorporarea ei la Ucraina, ori la Uniunea Europeană, ori la ”România”. Principalul e să dispară, să nu mai reprezinte un reproş, chiar o învinuire tăcută împotriva românismului liberal prin faptul însuşi al existenţei sale, fie şi cît de cît creştineşti.

Moldovenismul întrucîtva modernizat (de fapt, parţial adaptat la noile realităţi geo-culturale) nu este deja anticreştin, dar este neştiinţific, deşi nu este anti-ştiinţific ca versiunea vulgarizată a românismului păgînesc. Asumarea valorilor pe care le exprimă şi le mărturiseşte românismul ortodox poate constitui un răspuns ferm, invulnerabil, indestructibil şi mărturisitor dat propagandei viclene şi antinaţionale a celor două ideologii anti-româneşti pretins româneşti, dar şi „moldovenismului” proletcultist. Această asumare, odată cu valorificarea smerită şi recunoscătoare a moştenirii şi experienţei spirituale, culturale, istorice pe care o tezaurizează Ortodoxia – nu numai în spaţiul românesc, dar în întreaga lume odinioară ortodoxă – poate servi drept piatră de temelie la rezidirea statalităţii populaţiei de la Răsărit de Prut, izbăvindu-o din starea de populaţie şi redîndu-i statutul pierdut de popor. Căci populaţia este obiect al statisticii, iar poporul este un subiect al culturii. Iar fără această subiectualitate culturală nu poţi fi subiect al istoriei. Poţi fi doar animal dotat cu „raţiune”, şi aceea una animalică, de dobitoc.

Acesta ar fi un prim răspuns la problema identităţii băştinaşilor de la est de Prut. Este şi o mărturisire de credinţă.