Sîntem la mijlocul secolului al X-lea. Colonizarea Islandei aproape că s-a încheiat. A sosit vremea unei organizări mai coerente, unor legi capabile să ofere un fundament noii societăţi care are nevoie de administraţie şi instituţii.

Legea pentru neamurile germanice avea conotaţii sacre, dacă ne gîndim la povestea zeului Tyr, care pentru a asigura ordinea lumii a sacrificat un braţ lupului Fenrir, simbolul haosului. Pentru islandezi, şi pentru germanici în general, legile erau cele care clădeau societăţile. Aşadar, colonizatorii Islandei, în marea lor majoritate provenind din Norvegia, îl trimit acolo pe învăţatul Ulfljotr, care stă acolo o vreme, învaţă pe de rost numeroase pravile şi se întoarce în insula de gheaţă unde scrie opera juridică ce îi poartă numele: Ulfljotslög.

Legile sale vor asigura vreme de aproape trei secole bunul mers al acestei civilizaţii cu totul speciale. Prin 965 islandezii se decid să împartă teritoriul în patru districte (fjordungar), fiecare avînd un thing (un fel de parlament al neamurilor germanice). Thing-ul care reunea toate aceste instituţii locale se numea althing. Pînă în 1120 Islanda a cunoscut o perioadă de stabilitate şi echilibru, dar după acest an ţara va începe să treacă prin momente grele care vor culmina cu abolirea independenţei sale. Însă pînă atunci avem ceea ce epopeile islandeze denumesc epoca eroică, o perioadă bogată în personaje şi evenimente interesante. Chiar dacă textele sînt mai tîrzii şi deformează multe aspecte, ele ne ajută totuşi să ne facem o idee despre această perioadă mai îndepărtată.

Unul dintre evenimentele marcante ale epocii eroice, adesea înfrumuseţat peste măsură, este descoperirea Groenlandei. Dincolo de romantizarea poveştii, ceea ce este cert este ca prin 985 celebrul Eirikr cel Roşu a trebuit să ia calea exilului şi ghidîndu-se după indicii ale exploratorilor dinaintea lui, acesta ajunge pe teritoriul pe care îl botează ‘ţara verde’ (etimologie însă incertă).

Islandezii au întemeiat o colonie în sud, în două regiuni numite Vestribyggd (aşezarea de la vest) şi Estribyggd (aşezarea de la est). scandinavii au trăit în armonie cu populaţia locală, inuiţii, iar în secolul al XIII-lea erau deja în jur de 6000. 

Au construit ferme şi biserici, unele vizibile şi azi, ajungînd chiar şi pînă în nordul neprielnic unde au întemeiat Nordsetr (aşezarea din nord). Groenlandezii dispar din peisaj în secolul al XV-lea, nu se ştie cu precizie de ce: un cataclism, o epidemie, sosirea altor exploratori.

Groenlandezii sînt probabil primii europeni care au ajuns în America de Nord, eveniment care încă mai ridică destule întrebări, pentru că principalele surse, Saga lui Eirikr cel Roşu şi Saga Groenlandezilor, sînt surse literare. Plauzibil este că unul dintre fiii lui Eirikr, Leif, a urmat chemarea aventurii care i-a mînat şi pe strămoşii săi, ajungînd prin Helluland, Markland sau Vinland, ‘ţara păşunilor’. Un prilej de speculaţie pentru mulţi cartografi cu imaginaţie…

Arheologic vorbind, săpăturile de la Anse-aux-Meadows din Terra Nova au dat la iveală un sit scandinav, fapt care, coroborat cu priceperea de navigatori a nordicilor, ne indică o posibilitate destul de ridicată ca aceştia să nu se fi oprit la Groenlanda. Dacă stăm să ne gîndim, călătoria de la Capul Nord la Murmansk a fost mult mai solicitantă…

Astfel de evenimente sînt descrise ca ‘eroice’ în epopeile de mai tîrziu, pentru că majoritatea personajelor implicate au trăit înainte de 1030. Este o epocă fascinantă, la graniţa dintre istorie şi legendă, plină de călătorii, descoperiri, întemeieri. Se vor pune bazele unor instituţii şi structuri originale, asociate unor familii prestigioase care ulterior vor ocupa paginile de aur din saga. Iar islandezii au avut grijă să aştearnă totul în scris, să evoce Istoria, nutrind un adevărat cult pentru memorie, pentru realizările mai de demult şi mai de aproape. Și este de înţeles, căci nu de multe ori vedem cum o colectivitate construieşte ceva de la zero pe un teritoriu nu atît de primitor.

Tot în epoca considerată eroică are loc un alt eveniment fondator, şi anume adoptarea creştinismului. În anul 999, althing-ul hotărăşte acest lucru, în virtutea faptului că o singură lege pentru islandezi ar fi trebuit să însemne şi o singură credinţă.

Din punct de vedere oficial, convertirea rezonează cu literatura hagiografică din tot Occidentul, dar informal, păgînismul va ocupa în continuare un loc important în mentalul acestor oameni. Să ne amintim că nordicii erau în primul rînd comercianţi, iar în al doilea rînd, depinzînd de circumstanţe, prădători.

Partenerii lor de comerţ erau majoritatea creştini, care aveau voie să facă negoţ cu păgînii dacă aceştia obţinuseră primasignatio, un pre-botez. Convertirea a fost aşadar un fel de recunoaştere a unui obicei deja existent, o formalitate confirmată de inexistenţa războaielor religioase, schismelor, martirilor…

Apar două episcopii: una in sud, la Skalaholt şi una în nord, la Holar, apar multe biserici şi mănăstiri, acolo unde se vor scrie marile texte literare, şi mai apr şi cîţiva sfinţi. Unul dintre ei este episcopul Thorlakr Thorhallsson, susţinător al reformei gregoriene, un altul este episcopul Jon Ogmundarson, susţinător la învăţămîntului şi literaturii. Creştinismul, ca şi în alte părţi, a influenţat literatura nu doar ecleziastică, dar cu nuanţele regionale de rigoare.

Şi mai interesant decît aceste chestiuni este faptul că în Islanda puterea executivă era absentă. Fără regi, jarli, autorităţi absolute. Fără miliţie, armată, coerciţie. Cu siguranţă că a reprezentat un element extrem de curios pentru neislandezi. De fiecare dată cînd pretindea cineva puterea absolută, se lăsa cu vărsare de sînge. Iar pierderea independenţei statale s-a datorat tocmai acceptării autorităţii.

Odată cu creştinismul se instituie un sistem politico-religios original, bazat pe nişte realităţi deja existente. În Scandinavia nu putea fi vorba de dogme sau de caste preoţeşti.

Existau nişte rituri şi gesturi de care se ocupau cei numiţi godar, care aveau atît atribuţii spirituale, cît şi sociale, pentru că îndeplinirea corectă a riturilor cerea şi o contribuţie financiară. Godar aveau o putere şi un prestigiu remarcabile, iar după creştinare ei sau fiii lor au fost cei care au preluat şi bisericile.

Au fuzionat două variante religioase într-o singură instituţie care devine cu adevărat importantă odată cu adoptarea legii dijmei în 1096. Godar, după cum spuneam, aveau şi prerogative mai lumeşti. Aceştia, în număr de 39, deţineau în mod ereditar puteri asupra unei anumite zone geografice.

Puterile puteau fi extinse asupra oricui dorea să devină thingmadr, adică să participe la thing alături de un godordsmadr. Acestea avea obligaţia de a-şi susţine şeful în toate cauzele, în schimbul sprijinului politic şi economic al acestui godordsmadr. Cu cît cel din urmă avea mai mulţi partizani, cu atît era mai respectat şi mai puternic. Era un sistem destul de fragil, care s-a deteriorat treptat pînă cînd au ajuns sa lupte pentru supremaţie doar cinci căpetenii. Vom reveni asupra acestui interesant subiect. 

Irina-Maria MANEA