Un fapt curios este că, adesea, ne uităm la o plantă şi îi admirăm „florile” cînd, de fapt, nu privim florile. Dacă noi credem că o floare înseamnă o extensie frumos colorată a plantei, sînt şanse mari să ne înşelăm. De exemplu, „petalele” plantei denumite „corn”, ce „înfloresc” primăvara, nu sînt deloc petale. Nici părţile albe ale calei nu sînt flori. „Florile” crăciuniţei sînt un alt exemplu de frunze colorate, mai degrabă decît de flori autentice.

Pe de altă parte, tufele poroase din vîrful mai multor tipuri de ierburi sînt, cu adevărat, flori! Urechea crudă a cornului este floarea plantei. Potrivit botaniştilor, o floare este un grup de corpuri a căror funcţiune este să producă polen, seminţe sau ambele. Doar plantele care poartă seminţe pot înflori. Şi doar acele părţi a unei plante care sînt apropiate de formarea şi producerea seminţei pot fi considerate compuşi ai unei flori.

Dar ce le oferă florilor mirosul? O floare are o aromă atunci cînd anumite uleiuri esenţiale se găsesc în petalele ei. Aceste uleiuri sînt secretate de plantă pe măsură ce aceasta creşte. Uleiurile esenţiale sînt substanţe complexe. În anumite condiţii, acestea pot fi distruse sau descompuse şi se formează un ulei volatil, ceea ce înseamnă că acestea deja se evaporă. Abia atunci putem simţi aroma. Ceea ce face ca mirosul plantelor să fie diferit ţine de compuşii chimici din uleiul volatil. Aceste combinaţii produc mirosurile specifice. Aceleaşi uleiuri se află nu doar în florile plantelor, ci şi în frunze, crengi, rădăcini, fructe şi trunchi. De exemplu, portocalele şi lămîile îşi au aroma în fructe, migdalele au miros în seminţe, scorţişoara are aroma specifică în coajă şi nu numai.

Ce le oferă florilor culoarea? Pigmentul care le furnizează culorile mov, roşu, albastru, purpuriu şi violet se numeşte „antocianină”. Aceşti pigmenţi sînt dizolvaţi în interiorul celulelor florii. Alte culori, precum galbenul, portocaliul şi verdele se datorează altor tipuri de pigmenţi. Acele substanţe conţin clorofilă, caroten şi multe altele. Nu există nicio legătură chimică între ele. Deci, putem atribui culorile pigmenţilor numiţi „antocianine” şi altor „plasticide”. Un astfel de grup oferă o anume gamă de culori, iar cel de-al doilea se ocupă de celelalte culori.