În timp ce convoaiele militare continuă invazia rusă în Ucraina, Vladimir Putin a ales să readucă în discuţie alianţa dintre Hitler şi Stalin care a condus la cel de-Al Doilea Război Mondial, scrie Timothy Snyder, pe blogul său din publicaţia „The New York Review of Books“.

Timothy Snyder este un istoric american, profesor la Universitatea Yale, specializat în istoria Europei Centrale şi de Est şi a Holocaustului. În cadrul blogului său din „The New York Review of Books“, Snyder face o analiză a evenimentelor politice din Rusia şi Ucraina, explicînd acţiunile preşedintelui rus Vladimir Putin, dar şi intenţiile lui cu privire la colaborarea cu Uniunea Europeană.

Protocolul secret din Pactul Ribbentrop-Molotov

„Uniunea Sovietică a semnat un acord de non-violenţă cu Germania. Ei spun acum: «Oh, ce greşit!» Dar ce era greşit la el, dacă Uniunea Sovietică nu voia să lupte? Ce era aşa de rău?“, se întreba Putin în faţa unei audienţe formate din istorici ruşi la Muzeul Istoriei Moderne a Rusiei. De fapt, Stalin chiar voia să lupte. Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 avea un protocol secret care împărţea Europa de Est între Hitler şi Stalin.

Acest protocol a condus direct la invazia germano-sovietică a Poloniei în luna imediat următoare după semnarea pactului, fapt ce a dat startul celui de-Al Doilea Război Mondial, notează Timothy Snyder. În termenii acestui acord – pactul Ribbentrop-Molotov – Putin a încălcat un lung tabu sovietic şi şi-a revizuit propria poziţie potrivit căreia numise acest acord „imoral“. Oare la ce se gîndeşte Vladmir Putin? Oare ce este atît de atrăgător la Germania nazistă cu efecte în prezent?, se întreabă istoricul american.

Stalin a semnat pactul, iar Hitler era pus la curent cu antisemitismul partenerului său, chiar contînd pe el în propriile demersuri diplomatice. Pe 20 august 1939, Hitler i-a solicitat lui Stalin o întîlnire, iar Stalin a fost bucuros să accepte. Timp de cinci ani, liderul sovietic a aşteptat o ocazie să distrugă Polonia. Astfel, pentru întîlnire, Stalin s-a pregătit prin concedierea consilierului evreu pe probleme externe, Maxim Litvinov, înlocuindu-l cu rusul Viaceslav Molotov. Concedierea lui Litvinov, potrivit lui Hitler, a fost un factor „decisiv“. Pe 23 august, Molotov a negociat acordul cu ministrul Afacerilor Externe al lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, la Moscova.

În Geneva, unde zioniştii se întîlneau la propriul congres mondial, vestea a venit ca un şoc. Toţi prezenţi au înţeles imediat că Hitler s-a dezlănţuit şi că va urma un război cu implicaţii sumbre pentru evrei. „Prieteni, am o singură dorinţă: să rămînem cu toţii în viaţă“, spunea în încheierea congresului Chaim Weizmann, liderul Zioniştilor Generali. Aceste cuvinte nu erau lipsite de sens. În mai puţin de doi ani, Holocaustul a început chiar în acea parte a Europei care era stabilită în protocolul secret al Pactului.

Pînă în 1945, aproape toate milioanele de evrei care locuiau în aceste regiuni erau morţi. Stalin a spus chiar că alianţa din Pactul Ribbentrop-Molotov „a fost semnată cu sînge“. Mare parte din sîngele vărsat în aceste teritorii de care se ocupa acordul a aparţinut civililor evrei.

Consecinţe devastatoare pentru statele baltice şi pentru Polonia

Alianţa Stalin-Hitler a avut consecinţe devastatoare pentru Polonia şi pentru trei state baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. În Polonia, pe 17 septembrie 1939, Stalin s-a alăturat lui Hitler pentru a ataca, trimiţînd Armata Roşie să invadeze ţara prin est. Armata lui Stalin s-a întîlnit cu Wermacht-ul lui Hitler la mijloc şi au organizat o paradă a victoriei în comun. Poliţia secretă sovietică şi cea germană şi-au promis să înnăbuşe orice rezistenţă poloneză.

Pe ascuns, NKDV-ul sovieticilor a organizat o deportare în masă în Gulag a aproape jumătate de milion de polonezi. De asemenea, a mai executat şi mii de ofiţeri polonezi, mulţi dintre care tocmai ieşiseră din lupta cu Wehrmacht. Zece luni mai tîrziu, statele baltice au fost ocupate de Armata Roşie şi anexate Uniunii Sovietice. Aceste trei mici ţări au pierdut zeci de mii de cetăţeni în deportări, mare parte din ei fiind din elita statelor. Statele baltice au fost declarate inexistente, prin lege sovietică, astfel servirea acestor state a devenit o crimă.

Ecouri istorice în invadarea Ucrainei. Semnale de alarmă în statele baltice

Ideea sovietică potrivit căreia statele pot fi declarate că există sau nu are ecouri în explicaţiile ruseşti cu privire la Ucraina din zilele noastre, dar şi a statelor baltice, specifică Snyder. Din cauză că Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia au fost atacate de Uniunea Sovietică în timp ce Stalin era aliatul lui Hitler, liderii lor actuali sînt rapizi în a citi propaganda recentă a Rusiei.

Un exemplu al acestei propagande este susţinerea grotescă cum că Rusia a trebuit să invadeze Ucraina în acest an pentru a proteja Europa de fascism. Ţările baltice îşi aduc aminte nu doar Pactul Ribbentrop-Molotov, dar şi o serie de acorduri economice între nazişti şi sovietici care au urmat în 1940 şi la începutul lui 1941, dar şi alegerile electorale în bătaie de joc şi propaganda din zona sovietică care acum se repetă în acţiunile ruseşti din Ucraina.

Referinţe istorice care anunţă intenţiile lui Putin

De fapt, restaurarea Pactului Ribbentrop-Molotov este o urmare firească a recentelor mişcări ale Moscovei de a reînvia ideea de împărţire a Europei de Est între Rusia şi Occident. În martie, Parlamentul rus a propus ministrului de Externe polonez ca cele două ţări să-şi împartă teritoriul Ucrainei. Nimeni din Varşovia nu a luat această idee în serios.

În discursul său victorios, după anexarea Crimeei, Putin a susţinut că protejarea etnicilor ruşi este un motiv legitim de a invada Ucraina. Aceasta a fost şi motivaţia naziştilor pentru preluarea Austriei şi a unor părţi din Cehoslovacia în 1938, dar şi a Uniunii Sovietice de a ataca Polonia în 1939.Orice susţinere a acestui argument pare imposibil de imaginat în Germania a cărei poziţie admirabilă ca principală putere europeană depinde chiar de integrarea europeană.

Şi totuşi, oameni de stat importanţi, cum ar fi Gerhard Sschroeder şi Helmut Schmidt au făcut paşi importanţi în susţinerea poziţiei Moscovei prin punerea la îndoială a legalităţii statului ucrainean. Ar fi o greşeală, totuşi, să ne imaginăm că importanţa poziţiei preşedintelui Putin este limitată la soarta Europei de Est, oricît de semnificativă ar fi. Ce se petrece de fapt este o încercare a Kremlinului de a se muta de la o poveste rusească din cel de-Al Doilea Război Mondial, la alta: o schimbare în memoria istorică naţională ce va avea implicaţii pentru toată Europa.

Două versiuni ruseşti ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Două versiuni ale războiului mondial au fost mereu disponibile deoarece Uniunea Sovietică a luptat pe ambele fronturi în Al Doilea Război Mondial. În prima parte a războiului, din 1939 pînă în 1941, Uniunea Sovietică a fost aliata Germaniei, luptînd pe frontul de est şi furnizînd Germaniei minerale, ulei şi alimentele de care aveau nevoie pentru a lupta împotriva Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului şi, mai important, împotriva Franţei şi Marii Britanii.

După ce Hitler l-a trădat pe Stalin, şi Wehrmachtul a invadat URSS, în iunie 1941, Uniunea Sovietică s-a aflat brusc de partea cealaltă şi, rapid, s-a aliat cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Timp de decenii, relatările oficiale sovietice despre război au ajuns de la trecerea sub tăcere a unor părţi, pînă la sărbătorirea faptelor eroice a celei de-a doua alianţe.

Pe plan internaţional, dacă Uniunea Sovietică voia să se prezinte ca pe o putere ce susţine pacea, trebuia să nege că a fost una din puterile ce a pornit războiul. Propaganda postbelică sovietică, la fel ca şi propaganda rusească de acum, asocia Occidentul cu fascismul: acesta a fost un mod dramatic de a da uitării cine a luptat alături de fascişti atunci cînd războiul a început.

Din punctul de vedere a milioane de cetăţeni sovietici ucişi de către nemţi după iunie 1941, şi de rolul decisiv jucat de Armata Roşie în înfrîngerea finală a Wehrmachtului, comemorarea luptei împotriva nazismului are sens politic perfect. Însă în această versiune a poveştii, Pactul Ribbentrop-Molotov trebuie negat, nu neapărat ca o crimă, dar ca o boacănă.

Pactul, de fapt, a permis trupelor nemţeşti să se apropie de Uniunea Sovietică cu mult înainte de invazie, a ajutat nemţii să devină o putere europeană care aproape a ajuns la Moscova şi a creat un sentiment fals de mulţumire a liderilor ruşi. În primăvara anului 1941, în ciuda a sute de avertismente ale serviciilor secrete, Stalin a refuzat să creadă că Germania va invada Uniunea Sovietică.

Evaluare pozitivă a pactului cu Hitler

În timp ce acum Rusia duce un război de agresiune în Europa de Est, Kremlinul pare şi mai pregătit să contopească imaginea tradiţională a Uniunii Sovietice care a înfrînt nazismul, cu propriile acţiuni ale lui Stalin ca fiind agresorul glorios. Asta implică o evaluarea pozitivă a alianţei din 1939 cu Germania nazistă.

Între 1939 şi 1941, Uniunea Sovietică a prezentat Germania nazistă în propaganda internă drept un stat prietenos, a încetat să critice politicile germane şi a început să publice discursuri naziste. Oamenii din cadrul adunărilor publice îl numeau ocazional pe Hitler „tovarăşul“ sau vorbeau despre „triumful fascismului internaţional“. Svasticile au început să apară pe clădiri sau chiar pe afişele cu liderii sovietici.

Astăzi, accentul pozitiv pe un război de agresiune se potriveşte cu tendinţele din presa rusească, unde declaraţii provocatoare ale antifascismului rusesc sînt îngropate din ce în ce mai mult într-o retorică ce pare mai degrabă fascistă, explică specialistul. Evreii sînt învinuiţi de Holocaust la televiziunea naţională.

Un intelectual apropiat al Kremlinului îl ridică în slăvi pe Hitler ca om de stat. Naziştii ruşi mărşăluiesc de Ziua Victoriei din mai. Adunări în stil Nuremberg unde se poartă torţe în formă de svastică sînt prezentate ca fiind antifasciste. Iar o campanie împotriva homosexualilor este prezentată ca o apărare a adevăratei civilizaţii europene. În invazia sa din Ucraina, Guvernul rus a solicitat ajutorul membrilor locali şi europeni ai grupurilor de extremă dreapta, pentru a-i susţine acţiunile şi a răspîndi versiunea Moscovei a evenimentelor.

Separatiştii Europei au răspuns apelului lui Putin

În recentele „alegeri“ puse în scenă de ruşi în regiunile estice ale Ucrainei, în Doneţk şi Lugansk, la fel ca în referendumul fals în Crimeea ocupată, politicienii europeni de extremă dreapta au venit ca „observatori“ pentru a prezenta beneficiile războiului rus. Departe de a fi o cascadorie excentrică, invitaţia acestor „observatori“ dezvăluie de ce Pactul Ribbentrop-Molotov este atît de important astăzi pentru Moscova.

Deşi Putin ar fi cu siguranţă încîntat dacă liderii politici actuali ai Germaniei sau Poloniei ar fi destul de inocenţi să aprobe o nouă diviziune a Europei, el pare satisfăcut pe moment cu oamenii care chiar au răspuns, într-un fel sau altul, apelului său de a distruge ordinea europeană existentă: separatiştii de-a lungul Europei (inclusiv Partidul britanic pentru Independenţă – UKIP, al cărui lider Nigel Farange îl numeşte pe Putin şeful de stat pe care îl admiră cel mai mult), populiştii anti-europeni de extremă dreapta (dintre care cel mai important este Frontul Naţional al Franţei) şi „extrema“ extremă dreaptă, adică neo-naziştii.

Putin îşi doreşte distrugerea ordinii legale europene: Uniunea Europeană

Pactul Ribbentrop-Molotov nu a fost încheiat doar privind teritoriul Europei estice, dar şi privind întreaga ordine legală a Europei. În încheierea alianţei sale cu Hitler, Stalin a avut o logică politică. El şi-a imaginat că, în susţinerea statului nazist cînd a început războiul mondial, va îndrepta trupele germane spre vest, departe de Uniunea Sovietică. În acest sens, contradicţiile lumii capitaliste vor fi expuse şi Germania, Franţa şi Marea Britanie se vor prăbuşi simultan.

În felul său, Putin încearcă acum acelaşi lucru. La fel cum Stalin a încercat să întoarcă cea mai radicală forţă – Adolf Hitler – împotriva Europei, la fel şi Putin se aliază cu populiştii anti-europeni, cu fasciştii şi cu separatiştii. Aliaţii de extremă dreaptă sînt chiar forţele politice pe care le doreşte pentru a pune capăt actualei ordini europene: Uniunea Europeană.

E de la sine înţeles, spune Timothy Snyder, că o reîntoarcere la o Europă bazată pe state ar fi o catastrofă pentru toţi cei implicaţi, inclusiv, într-un final, pentru Rusia. Însă există o diferenţă importantă între Stalin din 1939 şi Putin din 2014. Am putea să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să spunem că Stalin măcar încerca să rezolve o problemă reală: Hitler chiar a intenţionat să distrugă Uniunea Sovietică. În alianţa sa cu el, Stalin şi-a compromis ideologia şi a făcut o greşeală strategică, dar răspundea cu siguranţă unei ameninţări reale.

Schimbarea politicii faţă de Europa, însoţită de crearea unei Uniuni Euroasiatice rivale a fost apoi urmată de atacul Rusiei asupra Ucrainei. Kremlinul şi-a prezentat mereu intervenţia în Ucraina ca o rezistenţă în faţa agresiunii europene. Totul sună puţin ciudat, spune Snyder. Invazia rusească din Ucraina a precipitat o ruptură cu Occidentul care, din punctul de vedere al intereselor de bază ale Rusiei, nu are niciun sens.

Aceasta a fost alegerea Rusiei şi nu prea pare o strategie de geniu. Acum Kremlinul se chinuieşte să găsească o justificare şi astfel s-a ajuns la aducerea în discuţie a uneia dintre bazele morale ale politicii postbelice: opunerea războaielor de agresiune în Europa, în general, şi războiul de agresiune nazist din 1939, în special, conchide istoricul american.

Ana STAN