Autor: Ana-Maria OSADCI - Menţiune

Mă întreb şi vă întreb: „Este posibil oare ca cineva să-şi anuleze descendenţa din părinţii care l-au zămislit, să se detaşeze de la botezul primit prin taină divină? Poate cineva să-şi scoată din celule ADN-ul strămoşilor?” Răspunsul firesc ar fi: „Nici măcar prin moarte nu se poate. Chiar dacă ai fi fost adoptat sau furat de străini, o transfuzie totală de sînge nu poate fi realizată şi nici botezul de a doua oară nu-l poate dezlocui pe primul.”

Realitatea noastră de odinioară părea să infirme aceste adevăruri apriorice. Talpa muntelui, ce, prin dărîmări de lume şi zdruncinări de minte, crescuse în preajma casei noastre, ne închisese orizontul. Eram un fel de zombi. Cînd ni se spunea că noi nu sîntem noi, credeam că nu sîntem. Cînd ni se spunea că pămîntul pe care trăim nu este al nostru, credeam că sîntem nişte venetici. Cînd ni se spunea că limba noastră nu este omenească, noi n-o lăsam să umble printre oameni. Uitasem dorul de părinţi şi visul de luceferi…

Iată, însă, că sorocul de înălţare a muntelui s-a împlinit, precum i se întîmplă oricărui monstru care se gurguţă să-şi supună oameni şi locuri, eliberîndu-i şi protejîndu-i de toţi şi de toate, dar, mai ales, de propria identitate. De la o vreme, cutremure după cutremure îi zguduie temeliile, iar cei aflaţi în vîrful lui, în loc să coboare pe pămînt şi să-i pună proptele pentru a-i amortiza căderea, se prefac că nu observă şi, după vechiul obicei, declară fariseic că are loc o schimbare la faţă spre bine, supărîndu-se pe noi şi pe alţii că nu vrem să ne aşezăm pe scaune de ceară în jurul mesei lor. În căderea dezastruoasă, bicefalul se agaţă cu ghearele ascuţite de orice se mai poate agăţa. Cîţi bolovani, desprinşi din dărîmarea colosului, au zdrobit capete şi au blocat căi!

Cu aproximativ un sfert de secol în urmă, la primele semne de convulsie ale monstrului, cetăţenii Republicii Moldova au întrezărit largul cerului, căpătînd curajul şi înţelepciunea de a-şi declara independenţa. Pentru istorie, asemenea interval de timp este mult prea scurt, dar pentru noi reprezintă o etapă iniţială de ieşire din amnezie.

Am privit cu alţi ochi harta şi ne-am dat seama că, geografic, sîntem situaţi în Centrul Europei. Am revăzut cu alţi ochi istoria şi am înţeles că nu ne aflăm în calea tuturor nenorocirilor, ci la intersecţia marilor interese geopolitice din toate timpurile. Ne-am revigorat memoria şi ne-am amintit că avem un neam, a cărui continuitate în această vatră a fost demonstrată şi recunoscută de către comunitatea ştiinţifică internaţională mai mult decît cu un secol şi jumătate în urmă, fiind mereu reconfirmată, pe parcurs, prin descoperiri arheologice, cu paralele complexe în cultura tradiţională, prin fascinanta noastră limbă, ecoul căreia îl regăsim în celelalte limbi europene, precum şi în unele limbi din nordul Africii, din Orientul Apropiat, din Tibet.

De ce am avea dubii, nefiind siguri dacă ne convine vectorul european?

Unde, în altă parte, ar putea fi acum locul nostru, al unui neam care timp de milenii a ctitorit civilizaţia şi cultura Europei, a făurit istoria ei? Ce sînt două sute de ani de întunecare de vedere, după 1812, anul dezbinării de neam şi al izolării de lume, în raport cu miile de ani, cînd spaţiul locuit actualmente de noi făcea parte din arealul considerat leagănul Vechii Civilizaţii Europene, încă înainte de infiltraţiile indo-europene? Unde ar putea fi locul acestui teritoriu, care, pe vremuri, se afla în centrul magnificei culturi Cucuteni-Tripolie, componentele căreia se regăsesc masiv în cultura Europei de astăzi? Ori poate Patria lui Ştefan cel Mare, care a stat pavăză cu oştenii săi în faţa otomanilor, stăvilind drumul lor spre Europa, ar trebui, acum, să pună la îndoială apartenenţa sa europeană? Menţionăm că Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit marelui nostru înaintaş titlul de „Atlet al lui Hristos”, calificîndu-l drept „val de apărare al creştinătăţii”, iar cronicarul polonez Jan Dlugosz îl aprecia ca „cel dintîi dintre principii lumii (...), cel mai vrednic să i se încredinţeze (...) funcţia de comandant şi conducător în contra turcilor”.

Este imposibil de relevat multitudinea ipostazelor ce ne definesc ca europeni. N-am putea anula identitatea noastră europeană, cum nu ne putem anula strămoşii, nici dacă am zbura pe altă planetă, deoarece Europa nu are doar parametri geografici. De Europa, ne leagă spiritualitatea, istoria, principiile şi valorile comune, chiar dacă fiinţa noastră şi, îndeosebi, mintea ni s-au întinat în două sute de ani de ocluziune. Era firesc să fi rămas în urmă de carul Europei.

Deşi încă n-am scăpat de laţurile întinse, la tot pasul, de tot felul de salvatori şi protectori, noi nu mai stăm blocaţi la intersecţie. Am ales cu hotărîre calea de revenire acasă, în inima Europei.

Ştim că avem multe bariere de depăşit şi nimic nu se poate realiza fără efortul celor de pe loc, chiar dacă Europa ne susţine şi Moldova arată tot mai bine cu fiecare zi ce trece. Compatrioţii noştri sînt oameni înzestraţi cu har de la Dumnezeu în cele mai diverse domenii: de la cioplitul în piatră şi în lemn, pînă la mînuirea iscusită a laserului, de la cîntatul înduioşător din frunză, pînă la elaborarea tehnicilor avansate de programare. De cînd s-au deschis porţile dintre noi şi Europa, avem acces, nesperat în timpurile nu demult trecute, la schimbul reciproc de experienţă, la valorile ştiinţei şi culturii, la bogăţiile diversităţii naturale. Învăţăm într-o săptămînă, cît n-am învăţat altă dată cu anii. Trebuie să învăţăm să ne bucurăm!

Sarcină noastră cea mai importantă este să ne recuperăm sufletul şi mintea, căci avem datoria să repunem în valoare gloria strămoşilor şi să asigurăm cu demnitate cerul senin şi pămîntul mănos pentru urmaşi. Pentru a reveni la viaţă, trebuie să ne trezim definitiv. Reîntorşi în Europa, vom reuşi!