(continuare din episodul precedent)

Vreau pacea numaidecât!

Aşteptând noutăţi din partea ţarului, Napoleon pare calm şi încearcă să restabilească ordinea în Moscova. El se ocupă de treburile de stat ca şi cum ar fi la Tuileries, trece trupe în revistă, vizitează spitale, depozite şi magazine.
În mijlocul ruinelor se ridică chiar şi un teatru, în care sunt invitaţi actori de la Paris. Tarquino, un tenor italian este invitat la Kremlin de două ori pentru a-i cânta împăratului câteva din ariile sale favorite.

O perioadă, toată lumea se autoiluzionează văzând vremea deosebit de caldă, ce se prelungeşte încă. Napoleon exclamă: "Toamna de aici e chiar mai blândă decât la Paris sau Fontainbleau. Caulaincourt s-a amuzat să ne spună poveşti despre iarna rusească, numai bune de speriat copiii".

În plus, un alt motiv de satisfacţie este faptul că ştafetele îi aduc la timp mesajele de la Paris. Napoleon pare să guverneze imperiul său aproape la fel de bine de la Moscova, ca şi de la Paris.

La început de octombrie însă, Napoleon începe să devină neliniştit. De mai bine de două săptămâni nu are nici un fel de veşti de la Alexandru. Pentru a găsi o soluţie la toate problemele, el dictează un memorandum detaliat în care prezintă cele trei soluţii pe care le are în vedere. Prima, aceea de a înainta spre Kaluga, adică exact în direcţia din care Kutuzov primeşte întăriri din provinciile meridionale. Cea de a doua, de a se retrage pe drumul spre Smolensk pune probleme, deoarece Vitebsk, ca şi Smolensk sunt zone sărace în comparaţie cu cele din Prusia Orientală. În sfârşit, cea de-a treia posibilitate este de a concentra grosul forţelor sale spre Velikie Luki. Această mişcare ar putea fi luată drept o ofensivă şi nu o retragere, deci i se pare a fi cea mai atrăgătoare.

În 3 octombrie, după o noapte extrem de agitată, Napoleon îi cere lui Caulaincourt să-i înmâneze un mesaj ţarului. Caulaincourt declară că o asemenea misiune este inutilă, întrucât Alexandru va refuza să-l primească. Napoleon îi cere apoi să meargă cu o propunere de pace la cartierul general al lui Kutuzov. Caulaincourt refuză din nou, subliniind că este mult mai înţelept să fie evitat orice fel de demers, întrucât acest lucru ar fi interpretat ca un semn de slăbiciune. "Bine, răspune Napoleon, îl voi trimite pe Lauriston".

Fostul ambasador la Moscova îi expune împăratului aproape aceleaşi argumente ca şi Caulaincourt, dar acceptă totuşi să meargă să-l vadă pe Kutuzov. "Vreau pacea, o vreau numaidecât", repetă Napoleon.

Lauriston ajunge la avanposturile ruşilor în seara de 4 octombrie. A doua zi, în jurul orei 10 dimineaţa este condus în cortul lui Kutuzov. După ce-i prezintă mareşalului prima scrisoare de intenţii, el anunţă că Napoleon i-a încredinţat o a doua scrisoare, adresată ţarului şi pe care ar trebui să o înmâneze personal. Kutuzov îi răspunde că nu dispune de autoritatea necesară pentru a-i acorda liberă trecere către Sankt Petersburg. Lauriston nu-şi pierde cumpătul. Chiar dacă, spune el, nu va putea înmâna personal ţarului scrisoarea lui Napoleon, ar fi de dorit ca aceasta să fie trimisă printr-un curier care, pentru a-şi putea scurta drumul, ar avea liberă trecere la traversarea liniilor franceze.

Kutuzov îi mulţumeşte, dar adaugă faptul că ruşii îşi cunosc foarte bine ţara, deci şi drumul pe care trebuie să-l urmeze. Apropiindu-se de fereastră, el remarcă totodată, că ploaia nu încetează şi deci ar fi inuman ca o ştafetă să plece pe o aşa vreme execrabilă. Laurison se apropie încet de scopul misiunii sale. Nu crede oare mareşalul că ar fi timpul, atât pentru ruşi, cât şi pentru francezi să încheie acest război? "Să terminăm războiul, se miră Kutuzov? Dar războiul nu a început încă". După câteva momente de tăcere, el adaugă: "Posteritatea mă va blama dacă eu voi fi cel care voi conduce orice gen de conciliere, pentru că aşa este spiritul actual al naţiunii mele...Ruşii îi consideră pe francezi ca şi pe tătarii lui Gengis Khan".
"Există totuşi o diferenţă", protestează Lauriston. "Poporul rus nu vede această diferenţă", îi răspunde Kutuzov.

În câteva cuvinte, fără a ridica vocea, el îi comunică interlocutorului său că este perfect informat despre dificultăţile pe care le întâmpină zilnic francezii, despre eşecul din Spania, ca şi despre nemulţumirea generală, ce creşte în Europa. După mai bine de o jumătate de oră, Lauriston înţelege că această întrevedere nu poate schimba nimic şi cere permisiunea de a se retrage. El obţine doar un scurt armistiţiu până la întoarcerea aghiotantului cu răspunsul ţarului.
În ziua următoare, Lauriston este deja la Moscova şi se prezintă imediat la Kremlin. Raportul lui îi dă lui Napoleon iluzia că pacea se apropie. Timpul trece, însă nici un răspuns nu parvine din capitala rusă.

Încredinţându-se încă o dată că ţarul nu are de gând să înceapă tratativele de pace, Napoleon îşi pune din nou obsedanta întrebare: Ce-i de făcut?. El i-a trimis deja lui Alexandru trei scrisori. Răspunsul acestuia întârzie, dar este clar că nu poate fi vorba de nici un fel de tratative. Această a treia tentativă îl irită şi-l tulbură, deoarece este obişnuit să i se ceară pacea, nu să o ceară el însuşi.
Napoleon nu se poate hotărî nici să plece, dar nici să rămână: "Retragerea ar putea să pară mai degrabă o fugă", declară el. "Acest lucru ar avea repercursiuni în Europa... Nu trebuie niciodată să baţi în retragere şi să-ţi recunoşti astfel propriile greşeli". În acelaşi timp, el caută o justificare pentru cazul în care ar părăsi capitala: "Moscova nu este de fapt o poziţie militară, ci una politică". (va urma)

 Ana Nicoleta RUSU