O veche zicală spune că „Baba suferă la frumuseţe”. Se pare că, de-a lungul timpului, femeile au luat ad literam proverbul şi, în numele frumuseţii şi al modei, şi-au sacrificat chiar şi sănătatea. În timp ce astăzi problemele se rezumă la pantofi cu toc care afectează oasele şi muşchii picioarelor, creme de autobronzare care cauzează cancer de piele, în trecut se vorbea de problema punerii vieţii în pericol.

Pentru un ten alb: sîngerarea terapeutică şi ceruza

În epoca elisabetană, pielea foarte albă era ultimul trend în materie de make-up. Pielea albă era considerată a fi un simbol al bogăţiei, căci doar o femeie înstărită nu trebuia să muncească în soare. Acest lucru a forţat femeile să facă tot posibilul să aibă pielea albă. Unele îşi frecau pielea cu ceruză – un amestec periculos de plumb şi oţet, folosit de obicei la prepararea vopselei. Ele au fost sfătuite de învăţaţii timpului să folosească substanţe mai puţin periculoase, precum albuşul de ou, alaunul, sau cenuşa. Unele femei foloseau creta, iar altele au experimentat chiar şi amestecuri de urină animală. Cea mai periculoasă metodă era utilizarea lipitorilor, pentru a le suge sîngele de pe faţă şi a obţine astfel culoarea de piele dorită. 

Crinolina mortală

Crinolina-cuşcă a fost o fustă cu cadrele interne foarte largi, realizate din fanoane, trestie de zahăr, oţel, sau fier pe care femeile le purtau înainte pentru a obţine forma corpului de clepsidră. În unele cazuri au fost folosite anvelope de cauciuc umflate. Crinolina a fost în mare vogă în secolul al XIX-lea, oamenii numind curentul „crinolinemania”. Femeile care purtau crinolină, ce putea avea baza de 2 metri, aveau de multe ori probleme să se urce în trăsură sau să intre în casă. În afara de aceste inconveniente, crinolina a reprezentat şi un real pericol de incendiu. Baza sa anormal de largă putea atinge focul fără ca purtătoarea ei să observe în timp util. Materialele rochiilor şi lenjeriei intime erau confecţionate de obicei din mătase sau bumbac, materiale care ard cu uşurinţă. New York Times a raportat că în numai două luni, 19 femei au murit după ce crinolinele lor au luat foc. De asemenea, ele au fost prinse în maşinării, între scaune, roţi de transport, iar în timpul rafalelor de vînt chiar luate pe sus.

Crema de ghete otrăvitoare

Nitrobenzenul este unul dintre ingredientele care se folosea la fabricarea cremei de ghete. Din păcate, această substanţă putea intra în pielea oricui purta pantofi lustruiţi cu ea. Oamenii ştiau acest lucru, dar au continuat să-l folosească. Nici măcar cînd polonezii au realizat un nou produs de lustruite, aceştia nu au vrut să-l înlocuiască. Explicaţia lor era că noua cremă era inodoră şi din această cauză credeau că este şi ineficientă. Nitrobenzenul a avut efecte diferite asupra oamenilor, cum ar fi spasmele, coma sau chiar moarte. Un student a avut nevoie de două transfuzii de sînge, după ce a intrat în contact cu substanţa. Cei mai afectaţi erau oamenii care consumau alcool. De exemplu, un agent de vînzări a murit la patru ore după ce a consumat alcool, acesta intrînd în contact cu substanţele chimice din corp.

Chopines – pantofii prea înalţi

Ciudaţii pantofi, denumiţi chopines, erau la modă în Veneţia secolului al XVI-lea. Pantofii, care trebuiau să evidenţieze bogăţia şi nobleţea purtătoarelor, proveneau din Orientul Apropiat, şi erau cel mai probabil inspiraţi din saboţii turceşti pe care îi purtau femeile la baie, sau pantofii pe care îi purtau grecii, în piesele de teatru. Acest tip de pantof a fost purtat şi în China, în perioada anilor 1600. Pantofii puteau avea o platformă de pînă la 75 de centimetri înălţime. Aceste obiecte vestimentare făceau femeile să pară atît de înalte şi de ciudate, încît bărbaţii le numeau „Jumătate om, jumătate lemn”. Multe dintre ele aveau probleme de mers, şi pentru a se echilibra angajau o servitoare sau se foloseau de trestia de zahăr. Surprinzător, biserica a aprobat purtarea lor, deoarece dificultatea cu care mergeau descuraja femeile să danseze, activitate pe care biserica o cataloga drept păcat. Pantofii chopines au fost interzişi în Veneţia, după ce mai multe femei au suferit avorturi spontane în urma căzăturilor. 

Rochiile cu arsenic

În epoca victoriană, Carl Wilhelm Scheele a inventat un colorant verde, numit „verdele Scheele”. Înainte de inventarea sa, nu a mai existat vreun pigment de verde pe care oamenii să îl folosească la picturi sau haine. Singura modalitate prin care se obţinea culoarea verde era ca mai întîi să se vopsească suprafaţa cu albastru şi apoi cu galben. Verdele lui Scheele, un amestec de cupru şi arsenic, era o substanţă otrăvitoare, periculoasă, care putea cauza moartea, deoarece arsenicul penetra pielea persoanei care purta haine vopsite cu astfel de verde. Colorantul lăsa purtătorul cu grave iritaţii ale ochilor, nasului şi sistemului gastric. Şosetele verzi au dus la otrăvirea şi moartea mai multor copii. De asemenea, camerele zugrăvite cu acest tip de vopsea cu arsenic au cauzat moartea copiilor, deoarece aceştia au inhalat produsele chimice. Se spune că acesta ar fi fost şi una din cauzele morţii lui Napoleon. Cu toate că ştiau în ce fel de pericol sînt, femeile au continuat să îşi vopsească hainele cu verdele lui Scheele, ba mai mult, au venit cu un amestec nou, un verde mai luminos, dar şi mortal. Verdele smarald, cum a fost denumit, a rămas în vogă pentru mai puţin de un secol, dat fiind numărul mare de decese.

Ultima modă: tuberculoza

În perioada secolelor XIX şi XX, tuberculoza a provocat epidemii, cauzate de lipsa oamenilor de cunoştinţe în privinţa salubrităţii şi igienei personale. Statisticile arată că în anul 1915, în Anglia, unul din patru oameni au murit de tuberculoză. Simptomele erau o febra ridicată, urmată de pierderea excesivă în greutate, tuse sîngeroasă şi, în cele din urmă, moartea. Interesant este faptul că oamenii vremii considerau boala ca fiind ceva la modă. Femeile admirau victimele tuberculozei pentru silueta lor subţire, culoarea palidă a pielii, ochii strălucitori şi obrajii îmbujoraţi. A muri de tuberculoză li se părea un mod romantic, interesant şi afectuos de a-ţi pierde viaţa. Chiar celebrul poet Lordul Byron spunea că şi-ar fi dorit să moară astfel, pentru că femeile l-ar admira. Pentru a se alătura trendului, cei bolnavi nu se mai îngrijeau, iar oamenii sănătoşi făceau tot posibilul să se îmbolnăvească, luînd chiar şi arsenic pentru a obţine culoarea palidă a tuberculoşilor.

Coafura Fontange

Coafura Fontange şi-a făcut prima apariţie în 1680. Una dintre amantele regelui Ludovic al XIV al Franţei şi-a strîns în grabă părul după ce coafura ei iniţială a fost distrusă în timpul unei partide de vînătoare. Regelui i-a plăcut atît de mult, şi înainte de am putea spune "fontange," femeile au început să inventeze noi modalităţi de a se ucide. Ele doreau coafuri din ce în ce mai înalte, încît au început să apeleze la tot felul de trucuri pentru ca părul să reziste şi „opera” să nu se îndoaie. Au început să adauge albuşuri de ou pentru a-l face cît mai rigid, chiar dacă acest lucru însemna ca părul lor să miroasă foarte urît, altele adăugau făină şi amidon, lucru care aducea cu sine păduchi, insecte, şi chiar şoareci. Coafura Fontange ajungea şi pînă la 120 de centimetri, lucru care le-a făcut pe fashioniste să îşi angajeze un servitor care să le susţină părul la spate, cu un băţ. Mult timp, femeile erau atît de obsedate de această modă, încît dormeau în poziţie verticală. În afară de animalele care îşi făceau loc în podoaba capilară, în nenumărate cazuri acesta a luat foc de la lumînările ataşate în candelabre.

Sursa: Historia.ro