Argintul viu al literaturii, care s-a dus Dincolo, ca sa-i astepte linga el doar pe cei buni
Esinencu mort? O „gluma” cumplita, dar inevitabila!
Doamne, cît de monotonă, penibil-scorţoasă, lipsită de un reper nonconformist fantastic şi văduvită de sensul unei permanente căutări creatoare inedite, inconfundabile ar fi fost literatura fără polivalentul şi prolificul poet, prozator, dramaturg şi scenarist Nicolae Esinencu!
Ca om şi creator, Esinencu a fost o piatră de hotar pentru toate generaţiile de scriitori moldoveni care i-au intersectat fiinţa. În operele sale, „s-a scris pe sine”. Omul Esinencu, spre deosebire de întregi pleiade de scriitori, este una şi aceeaşi fiinţă cu opera lui literară. Accentuăm aici realitatea în care cei mai mulţi scriitori – clasici, genii, mă rog, sau, pur şi simplu, scriitori apreciabili în operele lor – au o valoare umană invers proporţională valorii creaţiilor lor, adică au fost mai mari sau mai mici ticăloşi, trădători în toate dimensiunile spre a se afirma etc.
Cînd spunem că <în operele sale, „s-a scris pe sine”>, cuprindem realitatea în care tristeţile, care nu sunt puţine, realismul social dramatic, umorul, chiar autoironia cu puternice asumări colective, dragostea sau singurătatea din scrierile sale l-au definit întocmai pe omul real, social Nicolae Esinencu. Era de o sinceritate debordantă. El nu s-a gîndit niciodată ca să-şi răstălmăcească gîndurile în vorbe mincinoase, de menajare a unor interlocutori, preferînd să le spună tuturor adevărurile gîndite de el despre alţi oameni, despre fapte şi fenomene. Tocmai din cauza acestor calităţi umane extrem de rare şi nepreţuite aici a şi fost hulit de o anumită categorie de confraţi scorţoşi, plini de sine, limitaţi, conformişti şi, fireşte, mediocri ca oameni şi creatori.
Cu toate acestea, Nicolae Esinencu a fost unul dintre cei mai populari scriitori moldoveni. Era un fel de bun al tuturor. Fără prezenţa lui, orice întrunire obştească, de breaslă, se transforma într-un fel de şedinţă de partid, de tip sovietic, în care toţi se lăudau între ei cît de mari scriitori sau cît de străluciţi „oameni de omenie” sunt. Era suficient să apară Esinencu pentru ca fiecare, cel puţin în forul său interior, să înţeleagă becisnica realitate potrivit căreia „regele e gol”. Nu a existat om, confrate sau altcineva, care să fi avut nevoie de ceva, de un ajutor oarecare şi pe care Esinencu, după posibilităţile pe care le avea, să nu-l ajute. El mai mult îi ajuta sau îi salva pe alţii decît pe sine.
Esinencu mort? O „glumă” cumplită, dar inevitabilă, pentru că toţi suntem meniţi spre a-i urma calea lui de acum! Esinencu a fost un argint viu al literaturii şi al universului său uman, iar de acum, cînd păşeşte deja Dincolo, suntem siguri, ştim că-i aşteaptă lîngă el doar pe cei buni. Chiar dacă o recunoştea rareori, în ultimul timp, ostenise de ipocrizia acestei lumi făurite şi de impostorii inevitabili.
Perioada din urmă, mai precis ultimul an, a fost pentru Esinencu timpul cel mai chinuitor, tragic din întreaga lui existenţă. Dispariţia prea grabnică a soţiei sale, Antonina, i-a mistuit atît de mult fiinţa încît parcă nu-şi mai vedea rostul pe un Pămînt pe care, totuşi, era conştient că-i lasă în siguranţă pe copiii lui, inclusiv teribilismul său de argint viu moştenit de Nicoleta, fiica lui. S-a dus lîngă Antonina pentru că, dincolo de opera sa, în toată coexistenţa lor pămînteană, au fost acelaşi trup, dar cu două capete, unite şi ele într-un devotament, o trăire şi un ideal comune.
Prin dispariţia sa, Nicolae Esinencu lasă un gol teribil în literatură şi în obştea scriitorilor moldoveni, iar asta pentru că, din nefericire pentru contemporani, el nu poate fi înlocuit sau măcar imitat în originalitate. Existenţa în sine a scriitorului şi omului Nicolae Esinencu a dat o identitate definitorie a Uniunii Scriitorilor din Moldova, căci el a fost emblema a ceea ce trebuia să definească această asociaţie – talent nativ, originalitate explozivă, bonomie, boemă unică şi viaţă, multă viaţă! Esinencu a fost şi un revoluţionar autentic în procesul de redeşteptare naţională a moldovenilor, făcînd parte activă din primul grup de cinci scriitori care s-au luptat pentru limbă, grafie latină şi independenţă naţională, iar manuscrisele originale ale vremii consemnează acest adevăr.
Timpurile care ne aşteaptă, nu vor avea putinţa de a deschide calea naşterii unui alt Esinencu. Pentru trecut şi viitor, el va fi unic! Să fim fericiţi că am fost contemporani cu el, să fim nostalgici pentru că vinul pe care-l vom mai bea nu o să mai aibă aceeaşi savoare ca atunci cînd îl beam în compania lui Esinencu, că viitoarele întîlniri nu vor mai avea aceleaşi note voioase, critice şi pline de optimism în absenţa lui. Acum ne-a părăsit în favoarea unei linişti de care numai el a ştiut cîtă nevoie avea! Acum ne-a fost luat Esinencu, iar noi nu ştim deloc cum să ne despărţim de el! Ne-a fost un prieten drag, onest, cuceritor şi teribil de „prezent în noi”!
În felu-i caracteristic de a fi, acum, acum, la marea despărţire, suntem siguri că se va lăsa mîngîiat, Acolo, dacă-i însoţim plecare cu ritmurile acestei poezii ale poetului român Mircea Dinescu
La nunta morţii mele
La nunta morţii mele dacă-i nuntă
s-or bucura mai mult viermii săracii,
prietenii mi-or lăuda colacii
mi-e-aproape silă dar mă şi încîntă,
căci am să cad îmbătrînit la mese
de boala vinului fără de leac,
purtînd la gît ghiuleaua unui veac
şi mîngâiat printre zăbrele dese.
Sori migratori trec cu grădini în gheare
şi nici nu ştiu de care să m-agăţ,
pîntecul maicii mi-a promis răsfăţ
şi-acum buimac, ca musca-n felinare,
văd că nu pot călca desculţ pe mare
iar raiu-i la un azvîrlit de băţ.
Moldova Suverană