Invadarea Ucrainei și atacarea Iranului duc la un dezechilibru multipolar

Mihai CONȚIU

Aparent, atacarea Iranului are o anumită noimă justificativă cu bătaie lungă, dar asta numai dacă în schemă nu intrau și SUA. Vă imaginați ce ar fi însemnat ca Iranul, Stat care subvenționează terorismul, să devină o putere nucleară? ”Sensibilitatea” atacării Iranului capătă dimensiuni dintre cele mai primejdioase, la nivel planetar vorbind, în contextul în care această Țară este aliată prin multiple dimensiuni cu Rusia și China. Se vede că a fost subestimată capacitatea Iranului de a contraataca atît de dur așa cum o face, fără însă să intuim cît de mult a fost anticipată criza economică mondială declanșată efectiv de către premierul israelian Benjamin Netanyahu și Donald Trump prin acest război.

Marea problemă a acestui război este intervenția SUA alături de Israel. Practic și teoretic, acest război trebuia să rămînă unul regional, între Israel și Iran, iar intervenția americană trebuia exclusă cu desăvîrșire. N-a fost cu putință deoarece există ”fenomenul Donald Trump”. Președintele american a fost atras în  acest război cu mare șiretenie diplomatică de către premierul israelian Benjamin Netanyahu, care a știut bine cum să-i exploateze narcisismul lui Trump. Astfel, Netanyahu a susținut că ”Trump ar putea face istorie” ajutînd la înlăturarea conducerii iraniene, pe care Occidentul și ”mulți iranieni” o consideră profund ostilă. A fost suficient să i se sugereze că ”face istorie” și Trump chiar e convins de asta. Într-o conferință de presă, Netanyahu a numit ”știri false” afirmațiile conform cărora Israelul a tîrît SUA într-un conflict cu Iranul. Netanyahu a plusat printr-o formulare potrivită să-i stimuleze lui Trump ”iubirea de sine”: ”Chiar crede cineva că îi poate spune președintelui Trump ce să facă? Haide!”, a spus el.

Rațional vorbind, la pupitrele actualei crize mondiale a stat și stă Netanyahu și Tramp, care este stimulat îndeajuns să se creadă ”stăpînul lumii”. Președinția lui Donald Trump se conturează a fi una dintre cele mai dezastruoase din istoria SUA, dat fiind dezastrul global provocat prin alianța cu Israelul în acest război. Aici nu vorbim despre Vietnam, Afganistan, Irak etc. Sfidînd ONU și absolut toate instituțiile internaționale, în contextul în care ”își comandase” Premiul Nobel pentru Pace, Trump s-a aliat anterior cu Israelul în tentativa acestui Stat de a extermina efectiv poporul palestinian, ca să nu mai vorbim despre extensiile belicoase regionale israeliene.

În timpul vizitei lui Netanyahu la Washington din Februarie, prim-ministrul israelian l-a informat pe Trump despre programul de rachete în expansiune al Iranului, subliniind ”anumite locuri îngrijorătoare, dar și despre riscul ca Iranul să dobîndească capacitatea de a ataca teritoriul SUA”. ”Trump a fost informat despre potențialele beneficii ale unui atac reușit, inclusiv despre posibilitatea distrugerii programului de rachete al Iranului”.

Secretarul de stat Marco Rubio a declarat unui grup de congresmeni, pe 24 Februarie, că Israelul va ataca probabil Iranul indiferent de implicarea SUA, iar Iranul, la rîndul său, va riposta împotriva țintelor americane. În spatele acestui avertisment s-a aflat o evaluare a serviciilor secrete americane conform căreia un astfel de atac ar provoca atacuri iraniene asupra instalațiilor diplomatice și militare ale Statelor Unite și ale aliaților săi din Golful Persic. Această predicție s-a adeverit.

Joe Kent, fostul director al Centrului Național de Combatere a Terorismului din SUA, a lansat acuzații grave la adresa susținătorilor războiului din SUA și Israel, afirmînd că aceștia l-au influențat pe președintele Donald Trump să ordone un atac asupra Iranului, deși nu existau dovezi clare ale unei amenințări iminente. Kent a declarat că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, alături de susținători ai războiului din anturajul lui Trump, l-a convins pe președinte să acționeze rapid contra Teheranului, fără a analiza toate consecințele posibile. ”Indiferent de argumentele folosite, efectul a fost că președintele Trump a fost făcut să creadă că, dacă acționează acum, totul va fi rapid și ușor”, a adăugat Kent.

Peter Jones, profesor specializat în relații internaționale, a argumentat că președintele Donald Trump nu a tratat cu seriozitate specificul societății iraniene. Regimul iranian este profund înrădăcinat și condiționat de ideile de ”rezistență”. De-a lungul istoriei, Republica Islamică a dat dovadă de o capacitate remarcabilă de a supraviețui crizelor, iar aceste crize au consolidat, mai degrabă decît au slăbit, coeziunea internă a regimului. ”Iranienii sunt un popor mîndru, care nu reacționează bine la intimidări. Chiar dacă nu le place regimul actual, care este brutal și represiv, imaginea țării lor bombardate și a unui președinte american care insistă că el trebuie să aibă ultimul cuvînt în privința viitorului lor lider nu va fi bine primită. Iranienii sunt sensibili la intervenția străină. În cazul Americii, acest lucru datează din 1953, cînd un lider ales a fost răsturnat printr-o lovitură de stat susținută de CIA pentru că voia să naționalizeze petrolul Iranului”, explică Jones.

În războiul actual, SUA au demonstrat că pot lovi eficient ținte iraniene. Cu toate acestea, mediul strategic este tot mai greu de controlat. Problemele din Strîmtoarea Ormuz au afectat dur piețele energetice, iar riscul extinderii regionale rămîne ridicat.

Deși împărtășesc îngrijorări legate de Iran, chiar și aliați tradiționali ai americanilor pun sub semnul întrebării strategia campaniei. În cazul SUA, războiul din Vietnam a arătat limitele forței militare în fața unei rezistențe persistente. Războiul din Irak a demonstrat dificultatea construirii unei ordini stabile după victorie, iar intervențiile din Afganistan și Libia au confirmat că superioritatea militară nu garantează rezultate durabile. Războiul din Iran riscă să urmeze același tipar.

Totuși, în contextul belicos actual, asta nu înseamnă că Statele Unite își pierd statutul de mare putere. Ele păstrează avantaje semnificative: capacitate tehnologică, resurse energetice, demografie relativ stabilă și, mai ales, rețeaua de alianțe precum NATO. În raport cu NATO, însă, Donald Trump joacă o carte extrem de dură și haotică, recurgînd la condiționări și șantaje dintre cele mai ilogice atunci cînd cere intervenția NATO în calitate de aliat – NATO este o alianță defensivă. Intervenind militar, în calitate de aliat, alături de SUA și Israel împotriva Iranului, își pierde esența însăși existenței sale. În megalomania sa, Trump nu a găsit de cuviință să-și anunțe aliații NATO că intenționează să atace Iranul, iar asta deoarece SUA fac parte din Alianță. Firește că NATO nu și-ar fi dat acordul, ci ar fi încercat să-i prezinte argumente puternice spre a-l determina să nu intre în acest război. Problema e că ”lingușeala israeliană șireată” nu poate fi anihilată de argumente geo-politice raționale, pe care Trump le disprețuiește efectiv atîta timp cît nu este vorba despre ”măreția lui planetară”.

În urmă cu relativ puțin timp, vorbind după ceea ce a descris drept discuții ”foarte, foarte puternice” cu partea iraniană privind un armistițiu (discuții negate de către iranieni), Trump a spus că SUA ar putea juca un rol direct în guvernarea Iranului alături de o persoană încă neidentificată din conducerea țării. ”Ar exista o formă foarte serioasă de schimbare de regim”, a spus el, adăugînd: ”Poate o conducere comună”. Trump a avansat, de asemenea, ideea că Strîmtoarea Ormuz, o rută vitală pentru transportul global de petrol, ar putea fi administrată în comun de Washington și Teheran, odată ce va fi redeschisă în urma unui potențial acord. ”Poate eu, eu și… cine va fi următorul ayatollah”, a spus el, cînd a fost întrebat cine ar controla tranzitul prin strîmtoare. Delirium tremens? Nu, sunt spusele unui președinte american!

Trump a sugerat că Washingtonul ar putea ajuta la identificarea unui nou lider în Iran, făcînd comparații cu implicarea anterioară a SUA în Venezuela, unde vicepreședinta Delcy Rodríguez a preluat conducerea după capturarea lui Nicolás Maduro. Înțelegeți cît de aberantă este comparația dintre situația din Venezuela și cea din Iran?

Lumea nu revine nici la bipolaritatea Războiului Rece, nici la un echilibru stabil multipolar. În schimb, apare un sistem mai difuz, în care puterea este distribuită inegal și exercitată fragmentat. În acest context, provocarea pentru SUA nu mai este dominația absolută, ci adaptarea la o realitate în care nu mai pot acționa singure.

Încă din 2002, sociologul Immanuel Wallerstein avertiza că Statele Unite se confruntă cu o alegere: să gestioneze declinul sau să îl accelereze. Pot SUA să se adapteze unei lumi în care rămîn puternice, dar nu mai sunt dominante? Răspunsul va influența nu doar evoluția conflictului din Iran, ci și forma viitoarei ordini globale, conchide Centrul European de Politici.

Imprevizibilitatea lui Donald Trump, care eludează absolut toate cutumele diplomatice necesare și strategiile geo-strategice elaborate de către specialiști exersați, nu este o certitudine a unei victorii împotriva Iranului așa cum și-o imaginează echipa lui. Iranul este încă o forță militară de temut. Gardienii Revoluției au un control absolut asupra acestei Țări, iar o ”alternativă civică/civilă nu există”.

Războaiele din Ucraina și Iran au schimbat deja lume în multiple dimensiuni, chiar dacă majoritatea globală o simte, deocamdată, doar sub aspect economic. Lumea de mîine, cel puțin din perspectivele oferite de realitățile prezente, se reconfigurează după ”chipurile politice” ale lui Netanyahu, Trump, Xi Jinping, Putin și aliații lor ”nucleari”. Dictaturile și expansiunile teritoriale au început să fie dominante global într-un timp care, pe vremuri, era visat ca fiind unul al păcii mondiale!