Primăvara anului 1818. Alexandre Dumas are 16 ani. Vîrsta cînd dorinţele se trezesc; cînd băieţii, care pînă atunci dispreţuiseră fetele, încep să le caute. Lui Dumas i se oferea prilejul să placă: balul Rusaliilor, mare sărbătoare în Villers-Cotterets. Aveau să vină şi fete străine: o nepoată a abatelui Gregoire, Laurence; o prietenă spaniolă a acesteia, Vittoria; amîndouă de 20 de ani şi se pare că foarte drăguţe.

Dumas şi-a consacrat primele atenţii domnişoarei Laurence. Ei i-a oferit braţul cînd au plecat să facă o plimbare prin parc. Îmbrăcat într-un costum arhaic şi ridicol, cu pantaloni scurţi, tînărul se simţea cam ruşinat. Socoti totuşi că un act de vitejie poate cîştiga simpatia însoţitoarei sale şi se oferi să sară peste şanţul de la capătul parcului.

Povesteşte Dumas: “Dintr-o săritură mă aflam dincolo. Cînd am ajuns pe pămînt îndoindu-mi genunchii, o pocnitură sinistră se auzi. Simţii o răcoare spre partea de jos a persoanei mele. Îmi crăpase fundul pantalonilor! :)

Lovitura era decisivă. N-o mai puteam conduce pe frumoasa mea pariziancă la sala de dans şi cu atît mai mult nu mai puteam dansa cu ea. Sub povara unui asemenea accident, nu puteam să-i spun ce mi se întîmplase şi nici nu-i puteam cere un răgaz de o jumătate de oră. M-am hotărît deci să-l iau fără să i-l cer şi, fără să scot măcar un cuvînt, fără a da nici o explicaţie, am pornit-o nebuneşte, alergînd spre casă.”

Dansînd cu scaunele

Povestea nu se încheie aici. Dumas îşi repară pantalonii şi se prezintă la bal cu oarecare întîrziere. Era un dansator excelent şi reuşi să o impresioneze pe spaniolă.

– Dansaţi foarte bine, îi spune ea lui Dumas.

– Îmi faceţi cu atît mai multă plăcere cu cît n-am dansat pînă acum decît cu scaune! răspunse tînărul.

– Cum, cu scaune?

– Da, a continuat el, am învăţat să valsez în anul în care mi-am făcut prima împărtăşanie şi abatele Gregoire mi-a interzis să valsez cu femei, aşa încît profesorul meu de dans, gîndindu-se că trebuie neapărat să am ceva în braţe, îmi punea în ele un scaun; în felul acesta îmi făceam lecţia fără să păcătuiesc!

Sursa: Al. Dumas, Memorii, Traducere de Octavian Nistor, Bucureşti, Univers, 1970