De la cei 47 de ronini la adevăratul Conte de Monte Cristo

Istoria este plină de evenimente violente: războaie, asasinate, jafuri. Multe dintre ele s-au născut din dorinţa de răzbunare a unor lideri. Marele război purtat de Persia împotriva Greciei antice, spre exemplu, s-a născut din dorinţa lui Darius cel Mare de a se răzbuna pe atenieni. Pretextul pentru izbucnirea Primului Război Mondial a fost răzbunarea Austriei împotriva Serbiei pentru asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand. Avem, aşadar, două exemple de răzbunări celebre care au influenţat în mod deciziv istoria, chiar mai mult decît ar fi putut prezice cei implicaţi. Altele, mai mici, n-au avut efecte la fel de importante, dar asta nu le face mai puţin interesante.

Cei 47 de ronini

Legenda japoneză a celor 47 de ronini are la bază o poveste reală, din timpul epocii Edo. În acea perioadă, samuraii aveau un rol important în societate în calitatea lor de consilieri militari, proprietari de pămînt şi bodyguarzi ai nobililor bogaţi.

Jurămîntul de loialitate pe care fiecare samurai îl depunea faţă de stăpînul său, daimyo, includea şi promisiunea de a-i răzbuna acestuia moartea dacă era ucis. Cei 47 de samurai aflaţi în slujba nobilului Asano Naganori şi-au luat acest jurămînt foarte în serios. În 1701, în timpul unei vizite la Tokio (Edo), Naganori a avut o altercaţie cu un alt nobil, Kira Yoshinaka. Din cauza incidentului, Naganori a trebuit să se sinucidă pentru a nu-i fi pătată onoarea.

Samuraii săi (acum ronini, adică samurai fără stăpîni), 47 la număr, au aşteptat doi ani pentru a se răzbuna în numele lui Naganori. Aceştia au intrat în casa lui Yoshinaka şi l-au confruntat, oferindu-i şansa de a comite el însuşi seppuku, precum vechiul lor stăpîn. Cînd acesta a refuzat, roninii l-au ucis, l-au decapitat, iar capul l-au depus la mormîntul lui Naganori. S-au predat apoi autorităţilor, care le-au ordonat să se sinucidă. 46 din cei 47 au recurs la seppuku, însă nu se ştie exact ce s-a întîmplat cu cel de-al 47-lea ronin.

Pierre Picaud, adevăratul Conte de Monte Cristo

Alexandre Dumas s-a inspirat pentru crearea personajului Edmond Dantès, din Contele de Monte Cristo, din povestea reală a lui Pierre Picaud, un cizmar din oraşul Nîmes. În 1807, acesta urma să se căsătorească cu o femeie bogată din oraş, fapt ce a cauzat gelozia unor prieteni de-ai săi (Loupian, Solari şi Chaubart). Aceştia l-au denunţat autorităţilor în baza unei acuzaţii false de spionaj în favoarea englezilor. Ca urmare a acestui denunţ, Picaud a fost închis la Fenestrelle timp de şapte ani (şi a aflat de ce abia la trei ani după întemniţare). Aici s-a împrietenit cu un preotul italian Torri (abatele Faria din roman), un alt deţinut. Înainte de a muri, acesta i-a mărturisit lui Picaud că a ascuns o comoară undeva în Milano, pe care vrea să i-o lase moştenire.

Eliberat în 1814 după căderea lui Napoleon, Picaud pleacă în Italia unde intră în posesia comorii lui Torri şi se întoarce la Paris. Petrece aici zece ani, timp în care îşi plănuieşte atent răzbunarea împotriva celor trei prieteni care îl trădaseră. Chaubart a fost fie ucis personal de Picaud, fie de un asasin plătit de acesta, iar Solari a murit otrăvit. Loupian a avut cel mai mult de suferit, căci el se căsătorise cu fosta logodnică a lui Picaud. Acesta a făcut în aşa fel încît fiica lui Loupian să se căsătorească cu un delincvent, arestat apoi la ordinul său; se pare că fata a murit din cauza şocului suferit. Apoi Picaud a ordonat incendierea restaurantului lui Loupian, care îşi pierde astfel sursa de venit, după care a aranjat ca fiul duşmanului său să fie arestat pentru furt şi închis. În final, Picaud l-a înjunghiat cu mîna sa pe Loupian. 

Regina Boudica se răzbună pe romani

Regina Boudica a unui trib celt din Ţara Galilor, din secolul I d.Hr., a decis să se răzbune pe stăpînitorii romani ai Britaniei după ce aceştia i-au anexat teritoriile, iar ea şi fiicele ei au fost capturate, torturate şi violate de oficialii romani. Înfuriată de tratamentul brutal la care a fost supusă, Boudica s-a răsculat împotriva romanilor în anul 61 şi a făcut ravagii în Britania romană, distrugînd numeroase aşezări şi oraşe, inclusiv Londinium (Londra de azi), într-un atac la care au participat 100.000 de războinici.

Potrivit surselor, pînă la 80.000 de soldaţi romani ar fi fost ucişi de armata Reginei Boudica. Împăratul Nero a luat în considerare posibilitatea de a-şi retrage toate forţele din Britannia din cauza războiului cu Boudica, dar în cele din urmă guvernatorul Gaius Seutonius Paulinus a reuşit să o învingă pe aceasta într-o bătălie. Pentru a nu fi capturată, Boudica s-a sinucis.

Regele Carol IX şi masacrul din Noaptea Sfîntului Bartolomeu

Noaptea de 23-24 august 1572 a rămas în istoria Franţei drept Noaptea Sfîntului Bartolomeu, din cauza masacrului în care au fost ucişi pînă la 30.000 de oameni. Motivul? Renunţarea la catolicism şi convertirea la ritul protestant.

La momentul respectiv, în Franţa conflictele religioase ajunseseră la apogeu, în contextul în care Biserica Catolică pierdea din ce în ce mai mult teren – respectiv influenţă şi bani – în rîndul populaţiei. În ajunul sărbătorii Sf. Bartolomeu, Regele Carol IX-lea s-a lăsat convins de mama sa, Caterina de Medici, să-i ucidă pe protestanţii calvini cunoscuţi drept hughenoţi. În timpul Reformei secolului al XVI-lea, aceştia renunţaseră la catolicism şi înfiinţaseră o Biserică Protestantă Reformată, fapt ce a dus la naşterea unor puternice tensiuni în societatea franceză.

În acea noapte de august, cîţiva mii de hughenoţi erau prezenţi la Paris pentru a participa la căsătoria surorii regelui cu protestantul Henric III de Navarra (viitorul Henric IV al Franţei). Aproape toţi – aproximativ 5000 de persoane – au fost ucişi.

Totodată, regele Carol IX a ordonat asasinarea celor mai importanţi lideri hughenoţi. În urma violenţelor iscate între hughenoţi şi catolici, aproximativ 30.000 de protestanţi au fost ucişi.

Pîine otrăvită cu arsenic pentru gardienii SS

După Al Doilea Război Mondial, mulţi evrei au fost de părere că Procesele de la Nurnberg nu au fost de ajuns pentru a pedepsi crimele Holocaustului, şi că prea mulţi criminali nazişti scăpaseră de condamnare.

Au luat astfel naştere mai multe grupuri de evrei al căror scop era găsirea şi pedepsirea naziştilor; unul dintre ele a fost Nakam, înfiinţat de Abba Kovner şi supravieţuitorii Organizaţiei Partizanilor Uniţi, un grup paramilitar care operase în Lituania la ordinele sovieticilor.

După Al Doilea Război Mondial, circa 60 de membri ai acestui grup au mers în Germania. Se spune că ar fi otrăvit 3000 de bucăţi de pîine, pe care le-au trimis apoi foştilor gardieni SS pe-atunci prizonieri în lagărul Stalag XIII. 1900 dintre ei au suferit de otrăvire cu arsenic, iar 400 chiar au decedat.

Un membru Nakam a mărturisit ulterior că ei aveau planuri mult mai mari: ar fi intenţionat să omoare cîteva milioane de germani otrăvind sistemul de alimentare cu apă din Berlin, Munchen, Nurnberg şi Hamburg.

Cruciada a IV-a, răzbunarea lui Enrico Dandolo

Dogele de Veneţia Enrico Dandolo a jucat un rol important în deturnarea Cruciadei a IV-a de la scopul său iniţial, trimiţîndu-i pe cruciaţi la Constantinopol în loc de Ţara Sfîntă.

Se spune că Dandolo ar fi fost orbit de bizantini în anul 1171, în timpul unei expediţii din Imperiul de la Răsărit, la ordinele lui Manuel Comnenul. Povestea a fost însă răspîndită de însuşi Dandolo şi nu este adevărată, căci era imposibil ca o persoană oarbă să semneze documente oficiale (ceea ce un doge făcea zilnic), şi există documente semnate de Dandolo după anul 1171. Mai degrabă orbirea lui s-a datorat unei lovituri puternice la cap şi s-a agravat în timp: analiza semnăturilor sale arată că între 1174 şi 1176 scrisul i s-a schimbat, semn că i-a slăbit vederea.

La începutul secolului al XIII-lea, Veneţia s-a angajat să fie principalul susţinător financiar al Cruciadei a IV-ea, iar Dandolo a decis să participe el însuşi la expediţie. A deturnat însă cruciada cu scopul de a se răzbuna pe bizantini. I-a condus pe cruciaţi către Constantinopol; capitala bizantină a fost jefuită şi distrusă într-un atac ce a durat trei zile. Mii de oameni au fost ucişi şi numeroase lăcaşuri de cult (inclusiv Hagia Sofia) au fost jefuite şi pîngărite. Atacul a fost atît de violent încît el a rămas mult timp în conştiinţa colectivă a bizantinilor, care nu i-au iertat niciodată pe occidentali pentru ce s-a întîmplat în anul 1204.

Masacru american la Dachau

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pînă la 35.000 de oameni au fost ucişi în lagărul de la Dachau.

Lagărul din sud-estul Germaniei a fost eliberat în aprilie 1945 de soldaţii americani din divizia 45 de infanterie. Soldaţii au descoperit aici cadavrele a 2300 de persoane ucise recent, înghesuite în 39 de vagoane de tren. Descoperirea macabră, laolaltă cu ceea ce au văzut în interiorul lagărului şi mărturiile supravieţuitorilor, a dus la o reacţie violentă a soldaţilor americani.

Cîţiva zeci de gardieni SS – care doreau, se pare, să se predea – au fost executaţi pe loc. Alţi gardieni au fost ucişi în alte părţi ale lagărului şi se pare că prizonierilor eliberaţi li s-au dat arme pentru a se răzbuna ei înşişi pe SS-işti. Mai mulţi ofiţeri SS au fost torturaţi şi ucişi în bătaie.

În total, circa 500 de persoane au murit atunci, iar incidentul a ieşit la iveală abia în 2001, cînd au declasificate documentele din timpul războiului.

Ginghis Han, ofensat, ucide 4 milioane de oameni

Teritoriul Turciei de azi, pe atunci Imperiul Khwarezmian, a fost invadat de mongoli în anul 1219. Cînd a ajuns la graniţele imperiului, Ginghis Han a dorit iniţial să încheie un tratat cu statul vecin, cu condiţia ca acesta să-i devină vasal. El a trimis o caravană în oraşul Otrar, pentru a-şi prezenta propunerea de „pace”, dar liderul khwarzmian a ordonat uciderea trimişilor mongoli.

Drept răzbunare, Ginghis Han a invadat Khwarezmia cu o forţă de 200.000 de oameni şi a ucis un milion de soldaţi şi trei milioane de civili, distrugînd în acelaşi timp întreaga ţara. Se spune că ar fi ordonat ca nici măcar pisicile şi cîinii să fie nu cruţaţi.

Mossad-ul: „Noi nu iertăm şi nu uităm”

Jocurile Olimpice de la Munchen au fost marcate de un incident tragic: 11 membri ai echipei Israelului luaţi ostatici de gruparea palestiniană Septembrie Negru au fost ucişi.

Cinci din cei opt terorişti palestinieni au fost ucişi într-o confruntare cu poliţia vest-germană, iar trei au fost arestaţi, dar eliberaţi ulterior în urma deturnării unui avion Lufthansa de către aceeaşi grupare teroristă.

Ca răspuns la aceste atacuri, agenţia de informaţii israeliană Mossad a lansat operaţiunile Primăvara Tinereţii şi Mînia lui Dumnezeu, avînd ca scop găsirea şi uciderea tuturor palestinienilor suspectaţi că au fost implicaţi în masacrul de la Munchen.

În cadrul Operaţiunii Primăvara Tinereţii a fost organizat un raid asupra Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (PLO) în Liban, în aprilie 1973. Trei oficiali importanţi ai PLO au fost ucişi împreună cu alţi membri ai grupării.

Operaţiunea Mînia lui Dumnezeu a fost îndreptată atît împotriva PLO, cît şi împotriva grupării Septembrie Negru, şi s-a desfăşurat pe o perioadă de 20 de ani de la masacrul de la Munchen. În acele două decenii, agenţii Mosad au dat de urma tuturor palestinienilor implicaţi şi i-au ucis, dar nu înainte de a le trimite familiilor flori şi o notă de condoleanţe cu cuvintele „O reamintire că noi nu iertăm şi nu uităm”.

Sursa: Historia.ro