Fără Nil, Egiptul probabil că nu ar fi devenit niciodată una dintre cele mai importante civilizaţii din istorie. În cultura egipteană antică, fluviul Nil a fost o prezenţă mai mult decît fizică – ci chiar una politică şi spirituală.

Valorificarea Nilului

În Antichitate, măreţia Egiptului s-a bazat pe bogăţia sa agricolă – prin urmare, pe Nil. Agricultura nu a fost, iniţial, baza subzistenţei, dar a evoluat, odată cu pămîntul arabil, în mileniile ce au urmat ultimei Ere Glaciare, care s-a încheiat în jurul anului 10.000 î.Hr., şi s-a dezvoltat mult începînd cu anul 4.500 î.Hr.

În 3100 î.Hr., Valea şi Delta Nilului s-au coagulat într-o singură entitate, care a fost unul dintre primele mari state-naţiune din lume. Mai mult decît să ofere regiunii potenţial material, Nilul şi alte caracteristici geografice au influenţat şi evoluţiile politice şi au fost importante în dezvoltarea gîndirii egiptenilor.

Pîmîntul a continuat să se dezvolte şi populaţia sa a continuat să crească pînă în vremea romanilor. Factori importanţi pentru acest proces au fost unitatea, stabilitatea politică şi expansiunea terenurilor arabile cultivate. Valorificarea Nilului a fost esenţială dezvoltării.

Nu este clar cît de devreme şi cît de mult a fost reglată inundarea. În perioada Regatului Mijlociu (c. 1975-1640 î.Hr.). bazinul de irigare, în care porţiuni mare ale luncii erau administrate ca unităţi unice, era deja bine stabilit, dar nu este probabil să fi fost practicat în Vechiul Regat (c. 2575-2150 î.Hr.), cînd au fost construite marile piramide. Singura zonă unde au fost realizate lucrări de irigaţie mari înaintea erei greo-romane a fost Faiyum, o oază la vest de Nil. Aici, faraonii Regatului Mijlociu au recuperat teren prin controlarea debitului de apă de-a lungul unui canal de rîu, direcţionînd-o spre irigarea unor alte terenuri, în vreme ce nivelul de apă din lac a fost redus. Dar sistemul lor nu a durat.

Inundarea

Textele egiptene spun puţine despre tehnica irigării şi despre proviziile de apă. Excepţie fac biografiile liderilor locali ai Primei Perioade Intermediare (c. 2125-1975 î.Hr.), care susţin că au construit canale şi şi-au aprovizionat cu apă oamenii, pe cînd alţii nu aveau deloc. În perioade mai prospere, astfel de chestiuni ar fi fost luate ca atare şi nu ar fi fost menţionate în texte publice.

Inundarea anuală a Nilului era o tehnică relativ sigură, iar lunca şi delta erau terenuri foarte fertile, făcînd agricultura egipteană una dintre cele mai sigure şi productive din Orientul Apropiat. Atunci cînd condiţiile erau stabile, alimentele puteau fi înmagazinate pentru zile negre. Dar situaţia nu era întotdeauna favorabilă. Viiturile puteau distruge totul; iar altădată culturile erau distruse de din cauza inundaţiilor sărace. În plus, se creştea numai o singură cultură principală pe an.

Culturile puteau fi plantate după inundaţie, care acoperea valea şi delta în august şi septembrie; aveau nevoie de o irigare minimă şi ajungeau la maturitate în martie-mai. O bună administrare a sistemului de inundaţii pentru o mai bună acoperire a pămînturilor şi pentru reglarea perioade de inundare, a crescut randamentul, în timp ce sistemul de scurgere şi acumulare a aluviunilor a lărgit spaţiile agricole. Legumele crescute pe parcele mici aveau nevoie de irigare pe tot timpul anului, apă ce trebuia cărată cu mîna, în vase – abia în 1500 î.Hr. au fost construite dispozitive artificiale de transport al apei.

Oamenii Nilului

Principalele culturi erau de cereale – grîu pentru pîine şi orz pentru bere – care erau uşor de depozitat. Alte plante esenţiale pentru egipteni erau inul (produs pentru confecţionarea hainelor şi frînghiilor, produse care erau şi exportate) şi papirusul. Rădăcina de papirus era comestibilă, iar tulpina era folosită pentru confecţionarea diverselor lucruri necesare egiptenilor – de la bărci şi rogojini la celebrele materiale de scris. Egiptenii erau preocupaţi şi de fructe; dar animalele domestice jucau un rol minor în dieta lor – păsările erau vînate în mlaştini, iar Nilul oferea o sumedenie de peşti.

Aceste informaţii sînt cunoscute prin intermediul textelor vechi şi a urmelor de plante şi animale. Dar egiptenii îşi slăveau lumea în care trăiau şi prin decorarea mormintelor. Aici apar numeroase imagini în legătură cu agricultura şi creşterea animalelor, însă Nilul în sine este absent. În schimb, „scenele acvatice” sînt reprezentate de mlaştini unde se vîna sau mici cursuri de apă care erau traversate de ţărani şi păstori. Picturile despre marile festivaluri şi expediţii comerciale care foloseau nave mari domină templele, acestea fiind şi cele mai explicite reprezentări ale fluviului. Scenele totuşi îl elogiază pe faraon, care comanda astfel de expediţii.

Pămîntul era important şi în alte moduri. Delta şi gurile sale reprezentau un obstacol în calea invadatorilor. Călătoria prin deşert sau înspre Asia era mai dificil decît cea prin Egipt, unde transportul era uşurat de călătoriile cu barca pe Nil, fiind în acelaşi timp o forţă unificatoare într-un stat lung şi subţire. În termeni sociali totuşi, Nilul putea separa oamenii. Un om sărac era unul care nu avea o barcă pentru a putea traversa fluviul.

Influenţarea gîndirii politice

Nilul a acţionat ca un magnet, făcînd din Egipt o regiune compactă şi favorizînd dezvoltarea unităţii politice, care a sporit şi potenţialul de exploatare a pămîntului, dar şi responsabilităţile faţă de conducători. Regii controlau resursele agricole prin dreptul de proprietate ultim al terenurilor, taxe pe produsele agricole şi măsuri administrative pentru a se asigura că pămîntul e cultivat şi muncă obligatorie. În schimb, erau responsabili cu înmagazinarea şi cu redistribuirea în caz că anul nu era roditor.

Acest sistem de organizare centralizată în mileniul III î.Hr. a creat o disciplină a forţei de muncă, care avea să ducă la construirea monumentelor regale mari şi a mormintelor somptuoase ale elitei. Această forţă a lucrat pentru a crea fortificaţii şi piramide în Regatul Mijlociu, iar după expansiunea imperială, a creat marile temple şi morminte ale Regatului Nou (c. 1550-1070 î.Hr.).

Organizarea eficace şi productivitatea agricolă oferită de sistemul de inundaţii au făcut posibile toate acestea, fără ca oamenii să urmeze meserii specializate sau de elită, şi oferindu-le cîteva luni libere de vară. Cînd controlul central s-a prăbuşit, mai ales în cele trei perioade intermediare (c. 2125-1975, 1630-1520, 1075-715 î.Hr.), s-au construit puţine monumente şi expansiunea politică s-a redus. Chiar şi aşa, baza agricolă a puterii şi prosperităţii nu a fost distrusă, iar după reunificare, proiectele monumentale şi cultura au reînviat.

Zeii Nilului

Nilul, atît de fundamental pentru bunăstarea Egiptului, nu a jucat un rol semnificativ în viaţa religioasă egipteană. Egiptenii au văzut lumea lor ca atare şi au mulţumit zeilor pentru calităţile sale. Nilul nu avea un nume, era pur şi simplu „rîul” (numele Nilului nu provine din egipteana veche). Cel ce aducea apa şi fertilitatea nu era rîul, ci inundarea sa, numită „Hapi”, care a devenit un zeu în panteonul egiptean. Hapi era imaginea abundenţei, însă nu era un zeu mare.

 Regii şi elitele locale s-au asemănat lui Hapi, căci îi întreţineau pe supuşii lor, iar imnurile către zeul Hapi se referă la natura generoasă a inundaţiilor, însă nu îl pun în legătură cu alţi zei. Nu era înfăţişat ca un zeu normal, ci ca un personaj gras care aduce zeilor apa şi alte produse ale abundenţei. Nu avea nici templu, dar era adorat la începutul procesului de inundare, cu sacrificii şi imnuri, la nord de Aswan, la Gebel el-Silsila, unde dealurile întîlnesc rîul.

Un zeu mare, cel mai aproape de Nil, era Osiris. În mitologie, Osiris era regele Egiptului şi a fost ucis de fratele său Seth pe malul rîului, după care aruncat în el într-un coşciug. Cadavrul său a fost tăiat în bucăţi. Mai tîrziu, sora sa, văduva Isis, a reuşit să pună la un loc bucăţile corpului său şi să îl readucă la viaţă, pentru a-l concepe pe fiul său, Horus.

Osiris, totuşi, nu s-a întors pe lumea aceasta, ci a devenit un rege în lumea de dincolo. Moartea sa şi reînvierea erau legate de fertilitatea pămîntului. În festivalurile din timpul sezonului inundaţiilor, figurine de noroi ce îl întruchipau pe Osiris erau plantate cu orz, a cărui germinare era un simbol pentru renaşterea zeului şi a pămîntului.

Nilul, Soarele egiptenilor

Avînd în vedere că civilizaţia egipteană s-a născut în jurul Nilului, egiptenii s-au orientat spre sud, de unde izvora rîul, astfel că vestul era la dreapta lor – prin urmare, aceasta era partea „bună” de trecere în lumea de dincolo. Anul şi calendarul au fost de asemenea stabilite după Nil şi stele. Noul An era în mijlocul lunii iulie, cînd fluviul începea să se umfle pentru inundaţii; asta a coincis aproximativ cu reapariţia stelei Sirius (Sothis) după 70 de zile de dispariţie de pe cer. Sothis era o ancoră astronomică în calendarul cu 365 de zile. Fluviu definea trei sezoane, cu patru luni: „inundaţia” şi „apariţia” (Noiembrie-Martie), cînd pămîntul putea fi cultivat şi „căldură” sau recoltă, cînd culturile erau strînse şi apa era la un nivel scăzut.

Sursa: BBC