Cum ne-au făcut americanii să credem că au ajuns pe Lună

La 20 iulie 1969, Neil Armstrong punea piciorul său stîng pe praful lunar şi devenea primul om care se plimba pe Lună. Din păcate, acest moment stelar al istoriei ar putea fi stricat de un detaliu deloc lipsit de importanţă, dacă Bill Kaysing, un cunoscut autor de investigaţii, are dreptate.

Bill Kaysing spune ca Armstrong ar fi făcut pasul gigantic pentru omenire nu la 240.000 de mile deasupra Pămîntului, în arida Mare a Liniştii, ci la numai 90 de mile la nord de Las Vegas, într-un studiou de film ultrasecret.

După cum spune Kaysing, naţiunea americană a fost trasă pe sfoară fiind făcută să creadă că Armstrong se zbenguie printr-un peisaj lunar real, cînd de fapt astronauţii interpretau acest rol într-o sinistră producţie guvernamentală ce poate fi calificată drept cel mai mare fals din toate timpurile. Potrivit lui Kaysing, teoria sa care a fost prezentată în expunere publică sub titlul „N-am mers nici o dată pe Lună”, pune o serie de întrebări după cum urmează.

În fotografiile cerului lunar, de ce nu se văd stele şi de ce astronauţii sînt extrem de evazivi cu privire la stele? Răspunsul, susţine el, este că autorii decorului fabricat de NASA ştiau că nu ar fi putut prosti pe astronomii profesionişti cu un fundal stelar surogat.

Dacă suprafaţa Lunii era destul de pufoasă pentru o urmă de pas adîncă, de ce jetul rachetei propulsoare a vehiculului de aselenizare nu a provocat un crater profund?

De ce în fotografii nu există praf lunar pe picioarele vehiculului de aselenizare? Dacă Luna s-a dovedit sterilă după prima misiune Apollo, de ce astronauţii din misiunile ulterioare au fost ţinuţi atîta timp în carantină? Kaysing susţine că ei au avut nevoie de timp pentru a elimina sentimentul de vinovăţie, pentru a studia şi memora date cu privire la Lună şi pentru a face exerciţii de răspuns la întrebări.

Kaysing oferă răspunsuri la aceste întrebări, inclusiv la cea mai imperioasă, de ce s-a băgat NASA în încurcătura falsificării călătoriilor pe Lună? Se pare că NASA a recurs la această complicată şmecherie cînd, după ani de eşecuri tehnologice şi tevatură birocratică, NASA şi-a dat seama că nu va reuşi să plaseze un om pe Lună, pînă la sfîrşitul anilor 60.

Kaysing numeşte acest proiect de simulare.

Drept bază secretă pentru operaţiunile lor, membrii NASA au ales o zonă din Nevada. În reduta lor din Nevada au excavat o cavernă subterană şi au montat o scenă completă a Lunii. O rachetă goală Saturn V a fost lansată în Florida, în faţa unui public numeros, ceea ce a dat proiectului Apollo o patină de autenticitate. Însă, odată dispărută din raza de vizibilitate, racheta fantomă a căzut în Marea Polară de Sud.

Astronauţii au fost transportaţi la complexul NASA din Nevada unde s-au bucurat de tot luxul din lume. Kaysing sugerează că astronauţii ar fi putut fi supuşi celor mai moderne tehnici de control al minţii şi transformaţi în candidaţi manciurieni, astfel asigurîndu-se participarea lor obedientă la înşelătorie. Aceasta, susţine el, ar putea fi explicaţia faptului că ulterior ei s-au menţinut într-o anumită izolare şi, în unele cazuri, au avut probleme mentale grave.

Astronauţii au refuzat toate conferinţele de presă sau interviuri care le-au fost solicitate. Nici un astronaut nu şi-a scris memoriile, nu au publicat cărţi, articole. După acest eveniment mondial au trăit într-un anonimat greu de înţeles, cum de altfel au şi murit. Prea multă modestie şi discreţie din partea SUA în plin război rece cu duşmanul suprem URSS.

Andreea MIHAI
Sursă: efemeride.ro