Cele mai tulburătoare învăţături din „Jurnalul Fericirii”

Pentru cei care nu ştiu, şi sînt destui, Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost doctor în drept constituţional, critic literar, eseist, jurist, publicist şi scriitor român. De origine evreiască fiind, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea Jilava (deţinut politic), şi-a luat numele de fratele Nicolae, iar după eliberarea din închisoare s-a călugărit. Este autorul unei opere unice în literatura română – „Jurnalul fericirii”.

În anul 1958, a fost arestat filosoful român Constantin Noica şi un grup numeros de prieteni de-ai săi – scriitori, critici, actori etc. – printre care se găsea şi Nicolae Steinhardt.

La 31 decembrie 1959, Nicolae Steinhardt este convocat la Securitate, cerîndu-i-se să fie martor al acuzării, punîndu-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

Cartea “Jurnalul Fericirii” a fost concepută la începutul anilor ’70. Fiind o operă profund duhovnicească, trebuie înţeleasă într-o cheie a duhului şi nu a literei. Este vorba despre solidaritatea interconfesională, părintele fiind botezat în timp ce avea martori penticostali şi martori ai lui Iehova. Părintele vorbeşte despre diverse categorii, tocmai pentru ca noi să înţelegem un mesaj duhovnicesc. Chiar vorbeşte despre propria etnie, despre evrei pe care nu-i vede bine, despre faptul că nu putem trăi unul fără altul. Este vorba despre taina persoanei. Nu îşi fixează o ţintă pentru o anumită etnie sau categorie pe care să o terfelească.

Steinhardt, despre ţigani

„Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sînt mai degrabă certăreţi, rostul vieţii lor e gîlceava, harţa; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pîngăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (…) Şi nu le poţi intra în voie. Oricît de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cîrciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bîlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atît de potrivite şi care îşi fac din cur o goarnă“.

Aceste vorbe le scrie în timp ce se afla închis la Jilava, printre ei, printre ţigani. Îi caracterizează aşa cum i-a întîlnit acolo. Poate pentru unii cuvintele sînt dure, şi sună a rasism, dar părintele spune clar: “rasismul e demenţă, iar nerasismul e nerozie”, adică fiecare are nişte caracteristici proprii. Îi tolerează, îi admite aşa cum sînt. Iată o dovadă că nu poate fi vorba despre rasism! “Aşa i-a văzut pe ţiganii de acolo. Nu poţi desprinde afirmaţiile lui despre această etnie de universul în care vieţuia atunci el. Aşa erau cei cu care a intrat în contact. Cine ştie ce raporturi au fost între ei! Cine ştie dacă nu i-au strigat chestii anti-semite. Nu putem şti ce a fost acolo”, susţine lector univ. dr. Radu Românaş, profesor al Facultăţii de Istorie din Oradea.

Despre evrei

Evreu fiind, Steinhardt spune despre credinţa evreilor următoarele: "credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, e o religie în suspensie şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît case memoriale". Din acest mesaj, unii l-ar putea considera foarte uşor pe părinte un antisemit, dar mesajele sale sînt profund literare, filosofice, deci nu trebuiesc luate ad litteram. “Este vorba despre o tensiune lăuntrică a lui, încearcă să se înţeleagă zugrăvindu-se pe sine prin ceilalţi şi astfel a ajuns la creştinism ca la o eliberare de toate frustrările, reuşind să-i îmbrăţizeze pe toţi în dragostea hristică. Critică din cauza tensiunii acumulate, ca să se înţeleagă pe el. Îi zugrăveşte pe cei de lîngă el, dar fără ură. De fapt, se vede în ei pe el însuşi. Pentru el, închisoarea a fost o binecuvîntare, pentru că acolo s-a întîlnit cu Hristos. Acolo a învăţat să trăiască după fericire”, spune profesorul Radu Românaş.

Surse: Adevărul.ro, Wikipedia