Un mare semn de întrebare al istoriei recente îl reprezintă modul bizar în care Nicolae Ceauşescu ar fi tratat tot ceea ce se întîmplase în Europa lui 1989. În acel an, unul după altul, se prăbuşiseră toate regimurile comuniste. Luna decembrie 1989 surprindea România ca o ultimă redută a socialismului. În cursul acelui an, chiar Gorbaciov, destul de transparent, îl avertizase pe Ceauşescu de faptul că va trebui să accepte o mare schimbare.

La doar cîteva săptămîni după ce a căzut Zidul Berlinului, pe 2 şi 3 decembrie, la Malta, Mihail Gorbaciov şi George Bush senior îşi dau mîna, istoric, declarînd închis Războiul Rece. Dar România era încă socialistă şi condusă, încă, de poate cel mai încăpăţînat lider comunist din Europa. Deşi nu a răzbătut nimic oficial, era clar că Bush şi Gorbaciov, pentru o hartă întreagă, se înţeleseseră şi cu privire la alungarea catîrului comunist de la Bucureşti. În acest context învolburat, Ceauşescu face cîteva gesturi care indică, ori un om nebun, ori pe unul care joacă teatru.

Primul gest inexplicabil este plecarea sa la vînătoare. Pregătită pentru 3 decembrie, adică fix pentru data în care, la Malta se redesena harta Europei, vînătoarea este amînată pentru 10. Vînătoarea a avut loc, dar participanţii au remarcat un Ceauşescu schimbat, îmbătrînit, tăcut şi, în general, într-o stare în care un om obişnuit ar trebui să caute mai degrabă un spital decît lighioane prin pădure. Al doilea gest bizar făcut de Ceauşescu a fost efectuarea vizitei oficiale în Iran, în condiţiile în care ţara era sub asediu, iar la Timişoara, război în toată regula. Şi nu se pune în discuţie ipoteza dezinformării, atîta timp cît, cu o zi înainte de a pleca, pe 17 decembrie, a dat ordin ca să se folosească muniţie de război împotriva manifestanţilor.

Abia după acest ordin, care arată clar că dictatorul ştia ce lasă acasă, el a plecat în Iran. Nu de mult, în presă a apărut mărturia unui enigmatic general specialist în comunicaţii. Acesta susţine că, de fapt, vizita în Iran a constituit, o componentă a preparativelor lui Ceauşescu de a fugi din ţară. Conform acestui personaj, cu patru zile înainte, în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1989, de pe Otopeni ar fi decolat două avioane, unul către Kiev, altul către Teheran. Fiecare aparat ar fi avut la bord cîte 12 tone de aur. Primul ar fi fost destinat ruşilor, ca preţ al libertăţii pentru Ceauşescu. Al doilea trebuia să fie luat cîteva zile mai tîrziu, de la Teheran, de familia dictatorului, care urma să plece spre Chile, ţară în care să se stabilească.

Totuşi, Ceauşescu s-a reîntors la Bucureşti, pe 20 decembrie, cu avionul. El ar fi procedat astfel, fiind convins de anumite structuri, care îl voiau neapărat mort, că totul este sub control în ţară. Ce a urmat, pare că este ştiut de toată lumea. Puţini sînt, însă, cei care cunosc faptul că o parte a echipei care a compus, la plecare, delegaţia pentru Teheran, s-a întors în ţară, abia pe 26 decembrie, cu vaporul. Revoluţia a prins motonava Tîrgu Neamţ, în portul Durres, în Albania. Chiar şi în acest bastion comunist, vestea despre evenimentele din România, ajunsese prin intermediul televiziunilor italiene, care puteau fi recepţionate la Durres. Cînd s-a rupt prima dată tăcerea radio cu staţia de radiocoastă Constanţa, nava Tîrgu Neamţ a primit ordin să se îndrepte către Istanbul, de unde o să preia "o marfă specială".

În radă la Istanbul, vasul este întîmpinat de consulul român sosit cu o şalupă. Echipajul vasului a văzut atunci că marfa specială era, de fapt, o echipă de indivizi bine făcuţi, în costume, şi cu genţi voluminoase. Aceştia erau români şi au fost prezentaţi drept membri ai delegaţiei lui Ceauşescu din Iran. Ei ar fi rămas la Teheran din cauza faptului că decolarea avionului oficial spre Bucureşti, ar fi avut loc intempestiv. Consulul a cerut echipajului de pe Tîrgu Neamţ şă-i cazeze pe misterioşii oaspeţi în cabine separate de echipaj şi a insistat ca oamenii să fie lăsaţi în pace. Conţinutul genţilor a rămas misterios. După dimensiuni şi greutate, bagajele descrise nu păreau a conţine rufărie de corp, aur sau arme. Asta, deoarece, purtătorii bagajelor aveau armele la subţioară, lucru vizibil.

Misterul a continuat pînă la Constanţa. Aici, vasul a primit ordin să lase ancora în radă, iar echipa a fost preluată tot de o şalupă cu care îi întîmpinase contraamiralul Gheorghe Anghelescu. Asupra acestui mai puţin cunoscut episod, puţini s-au aplecat. Unica anchetă făcută oficial spune doar că respectivii erau securiştii care se ocupau în mod uzual de paza lui Ceauşescu. Neuzuale sînt atît traseul urmat pentru repatriere, cît şi faptul că dictatorul s-ar fi debarasat de pază, tocmai cînd avea toate motivele să se apere cît mai bine. Evident, această celulă de securitate, fusese lăsată la Teheran cu o misiune.

Cît despre conţinutul neelucidat al bagajelor, greutatea aparentă şi volumul acestora, cel mai probabil, genţile ar fi conţinut o sumă enormă de bani, sumă rezultată de vînzarea aurului.