Un demagog nu ar exista dacă nu ar avea susținerea eternilor ignoranți

Autor: Mihai CONȚIU

Fără să fie nevoie să dau exemple nominale, cititorul informat îi poate identifica destul de lesne pe demagogii din Parlamentele Republicii Moldova și România. Acești politicieni se folosesc de drepturile, mijloacele și garanțiile oferite de către sistemul democratic spre a obține ceva contrar celui urmărit de democrație: exercitarea guvernării în avantajul lor exclusivist, în loc de beneficiul concetățenilor.

Metoda cea mai lesnicioasă a demagogului de a convinge alegătorii este să le inducă frica. În acest scop, el invocă un pericol față de care promite că îi va apăra pe alegătorii săi. În condițiile în care pericolul nu este evident, atunci acesta este identificat cumva în ceva sau chiar inventat, iar mai apoi etichetat pentru a fi cît mai ușor de receptat de către alegătorii ignoranți. Politicienii demagogi din România și Republica Moldova plusează și mai abitir. Ei identifică anumite carențe sociale ușor de perceput de către alegători, pe care le pun în seama iresponsabilității guvernanților, dar pe care le amplifică și le isterizează pînă în momentele în care alegătorii ignoranți și le asumă ca fiind ale lor.

În secolul trecut, o astfel de etichetare a fost adoptată ca strategie politică de către comuniști şi de către naziști, finalizîndu-se cu uciderea în masă a ”dușmanilor poporului” și a evreilor. Acum, mass-media şi social-media permit și mai uşor ca o astfel de etichetare să fie receptată de către alegători. În lupta politică actuală, observăm patru moduri de etichetare: auto-etichetarea; etichetarea adversarului; etichetarea electoratului și etichetarea comparativă. 

În urmă cu peste 2300 de ani, Aristotel spunea că guvernarea Statului nu poate îmbrăca decît trei forme, acestea descinzînd din numărul celor care participă la stabilirea politicii de guvernare: cînd aceasta este decisă de o singură persoană, avem de-a face cu basileia (monarhia), cînd decide un grup avem aristocrația, iar cînd decide marea masă a polis-ului avem politeia. În situația în care guvernarea nu este exercitată înspre binele populației, ci spre binele celor care guvernează, atunci cele trei forme denaturează, finalizîndu-se cu tirania, oligarhia sau democrația. În cazul celei din urmă, Aristotel concretiza cinci subcategorii, în funcție de cei care pot participa la guvernare, spunînd că cea mai rea este demagogia, care apare atunci cînd „lingușitorii ajung la cinste în cadrul poporului”. Astăzi, politeia lui Aristotel este asimilată cu democrația modernă, constituind o participare a tuturor la guvernare, prin reprezentanți. Astfel, potrivit lui Aristotel, care spusese că „toate trei formele de guvernare sunt fundamental rele”, putem doar spune despre cîte una că este ”răul cel mai mic”, așa cum s-a întîmplat în România, în anul 2000, cînd românii l-au reales președinte pe Ion Iliescu.

Aristotel considera că monarhia era cea mai bună formă de guvernare, însă ea putea degenera în cea mai gravă dintre cele posibile – tirania. În același timp, democrația era considerată cea mai rea, dar forma ei denaturată era cea mai puțin rea dintre cele posibile. Astfel, demagogia, pe principiile democratice, a ajuns să prostitueze democrația!

Insist ca cititorul să înțeleagă faptul că, prin cele scrise mai sus, nu am dorit să o fac pe bătrînul ceva mai înțelept, ci pentru că îl invit să-și ciulească altfel urechile la discursurile politicienilor demagogi!