În urmă cu trei decenii, România trăia experienţa incapacităţii de plată pe care Grecia o traversează în aceste zile. Spre deosebire de statul elen, România, condusă de Nicolae Ceauşescu, a investit toţi banii împrumutaţi în industrie, iar cînd împrumuturile nu au mai putut fi rambursate, dictatorul a impus o austeritate severă, cu sacrificii imense pentru populaţie, şi pînă în 1989 a achitat accelerat pînă la ultimul dolar datorat.

După mai mulţi ani de agonie, Grecia a intrat în incapacitate de plată, producînd rumoare pe pieţele europene, deşi acest moment devenise de mult timp previzibil. România are în prezent o situaţie macroeconomică stabilă şi încearcă să se pună la adăpost de eventualele efecte nefaste ale „tragediei greceşti“, însă, în urmă cu 34 de ani, a trecut prin dura experienţă a incapacităţii de plată, urmată de ani grei de sacrificii.

Obsesia industrializării

Industrializarea masivă realizată de către regimul comunist şi creşterea puternică a cotaţiilor petrolului pe plan mondial au fost principalele cauze care au împins România în incapacitate de plată în 1981, spun economiştii şi istoricii consultaţi de cotidianul „Adevărul.ro“.

România a fost singurul stat comunist care a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către URSS în 1968. Deşi acest lucru a adus respect ţării din partea statelor occidentale, sovieticii au fost mînioşi. Ceauşescu a încercat, astfel, să se distanţeze de URSS şi de tehnologiile ruseşti. În 1972, după cîţiva ani de discuţii tehnice şi negocieri diplomatice, România a aderat la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi a folosit instituţia internaţională pentru a se distanţa de Uniunea Sovietică.

Timp de patru ani, din 1975 pînă în 1979, România s-a angajat într-un proces de industrializare pe scară largă. Fostul ministru Florea Dumitrescu, care a deţinut portofoliul Finanţelor între 1969 şi 1978, apoi funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României (BNR) între 1984 şi 1989, povestea, în 2011, că România a început la sfîrşitul anilor ’70 construcţia a 50 de întreprinderi noi şi modernizarea altor 50. Ceauşescu importa masiv tehnologie occidentală: demarase construcţia centralei nucleare de la Cernavodă pe tehnologie canadiană de la AECL, construia autoturisme Dacia şi Oltcit cu tehnologie franceză de la Renault şi Citroen, ROMAN a început să producă camioane sub licenţa germanilor de la MAN, a dezvoltat industriile petrolieră, metalurgică şi siderurgică.

Cum s-a pierdut petrolul iranian

Dar la începutul anilor ‘80, economia nu a mai performat la fel de bine. România fusese lovită atît de criza petrolului, cînd „aurul negru“ s-a scumpit simţitor pe plan mondial, cît şi de cutremurul din 1977.

„Ceauşescu a promovat aderarea României la Fondul Monetar Internaţional, care a fost o excepţie în lagărul socialist. Atunci, Ceauşescu s-a împrumutat foarte mult şi, cu acei bani, a făcut a doua industrializare, după cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar industria lucra în cadrul planificării de stat şi nu a fost atît de eficientă şi astfel România a ajuns la probleme în plata datoriilor. Marea degringoladă a început la căderea şahinşahului din Iran, din 1979, cu care Ceauşescu avea relaţii foarte bune. Rafinăria Petromidia a fost făcută tocmai pentru a prelucra petrol iranian. Atunci Ceauşescu a încercat reorientarea spre Africa, dar acest lucru nu a compensat ţiţeiul ieftin din Iran“, a declarat, pentru „Adevărul“, istoricul Zoe Petre.

Analistul Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei în cabinetul Ciorbea, spune că Ceauşescu şi-a fixat atît de multe obiective industriale, încît nu le-a mai putut susţine. „Fiind vorba de prea multe obiective industriale, nu s-au mai putut susţine, n-au putut fi plătite datoriile. Ceauşescu a confundat petrolul cu metalul, credea că poate face exporturi de carburanţi cu valoare adăugată mare, ca în metalurgie. Dar din petrolul vrac faci 82 de produse, cărora e mai greu să le găseşti cumpărător decît ţiţeiului în sine“, a declarat Ilie Şerbănescu. Rafinăriile aveau o capacitate totală de 35 de milioane de tone, iar România avea o producţie internă de 11 milioane de tone, restul fiind importuri.

Ceauşescu nu mai voia să audă de dobînzi

România ajunsese să acumuleze o datorie de 9,5 miliarde de dolari în 1981, potrivit unui document al FMI. Cea mai mare parte a acestei datorii uriaşe era însă pe termen scurt, astfel că România a ajuns în pragul incapacităţii de plată. Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor şi fost guvernator al BNR, îşi aminteşte că România trebuia să ramburseze numai în 1981 aproximativ două miliarde de dolari, însă Ceauşescu nu mai voia să audă de credite şi dobînzi.

„Cînd Banca Română de Comerţ Exterior şi Ministerul Finanţelor au vrut să prelungească (refinanţeze - n.r.) creditul pe termen scurt, Ceauşescu le-a zis să nu mai ia. Avea o obsesie cu dobînzile, nu mai voia să plătească dobînzi. Şi atunci nu s-a mai plătit creditul. Pe plan internaţional, toată lumea a intrat în alarmă că România este în încetare de plăţi. Nu se mai puteau plăti materiile prime“, îşi aminteşte fostul guvernator.

Potrivit istoricului Zoe Petre, România a fost în incapacitate de plată pentru 24 de ore. Pentru a scăpa din această situaţie, Ceauşescu a ajuns tot la mîna FMI şi a cerut o nouă finanţare – în valoare de 1,3 miliarde de dolari, în cadrul unui program pe trei ani.

Politica FMI: închideri şi scumpiri

Concomitent cu acordarea finanţării, FMI a venit cu un set de cerinţe drastice. Printre acestea, închiderea unor furnale şi a industriei de petrochimie, mari consumatoare de energie, îşi aminteşte Ilie Şerbănescu. „Cei de la FMI au zis că primele sînt mari consumatoare de energie, iar celelalte necesită mult petrol de import, deci valută. Nu se gîndeau la zecile de mii de locuri de muncă. Ceauşescu s-a prefăcut că face aşa, dar şi-a jurat că plăteşte pînă la ultimul sfanţ, chiar dacă mîncăm iarbă“, a spus analistul.

Fostul ministru Petre Gigea, care a deţinut portofoliul Finanţelor între 1981 şi 1986, detalia în anul 2010 ce conţinea scrisoarea către FMI: creşterea pe plan intern a preţurilor la petrol, gaze, cărbune, benzină, motorină şi energie electrică, reducerea subvenţiilor în industrie şi agricultură, în industria textilă, uniforme şcolare şi îmbrăcăminte pentru copii, reducerea importurilor, creşterea dobînzilor bancare, unificarea cursurilor de schimb, devalorizarea leului prin modificarea raportului leu-dolar. De asemenea, se cerea reducerea deficitului balanţei comerciale, dar şi reglementarea datoriei externe cu băncile occidentale şi guvernele creditoare.

Jurămîntul lui Ceauşescu

Ceauşescu nu a agreat să fie la mîna FMI din cauza ingerinţelor instituţiei financiare în politică şi economie, aşa că a luat decizia de a plăti cît mai repede toată datoria externă, pentru a nu mai depinde de nimeni. Iar asta cu orice sacrificiu. Pentru a scăpa cît mai repede de datoria care-l subjugase Fondului Monetar Internaţional, Ceauşescu ceruse chiar vînzarea aurului din rezerva Băncii Naţionale, îşi aminteşte fostul guvernator. El a mai spus că una dintre marile greşeli a fost distrugerea cooperativelor agricole.

„El zicea că aceste cooperative au rezerve de grîu şi porumb şi nu le dau la stat pentru că le dau eu credite. Dar erau credite bancare. I-am zis «ce facem, le băgăm în blocaj?» Şi-a băgat bocancii în cooperativele agricole şi de asta urăşte toată lumea cooperativele azi. Dar ele sînt benefice în toată lumea“, spune Florea Dumitrescu.

Mai mult, Ceauşescu avea obsesia de a plăti în avans împrumutul şi să obţină în schimb o reducere a creditului cu 20%. „Ne-am făcut de rîs, nimeni nu a vrut să reducă“, spune Dumitrescu. „A plătit FMI ca să scape de ei, apoi băncile comerciale, cum se face la nivel internaţional. Apoi a făcut o altă greşeală: a plătit accelerat unele credite care erau pe termen lung, chiar şi pînă în 2005. Dar a prins şi un moment foarte prost, cînd dolarul s-a tot apreciat, astfel că el plătea şi tot ieşea că e dator. Asta l-a scos din minţi“, afirmă Ilie Şerbănescu.

Sacrificiile unui popor

Ambiţia lui Ceauşescu de a achita cît mai repede toată datoria a presupus sacrificii imense pentru români. Începînd din 1982, aproape orice produs fabricat în România era direcţionat către export, inclusiv alimentele. Aşa au apărut celebrele cozi la magazine, alimentele date pe cartelă, raţionalizarea benzinei.

După calculele comuniştilor, pentru o persoană era de ajuns o jumătate de pîine – nici mai mult, nici mai puţin. Aşa că dacă, de exemplu, o familie număra patru persoane, putea să cumpere într-o zi doar două pîini. Unul dintre membrii familiei se prezenta la magazinul alimentar, musai cu cartela la el, şi abia după ce arăta acest document i se vindea pîinea. Vînzătorul bifa cu pixul pe ziua respectivă, ca nu cumva cumpărătorul să mai vină o dată să ia pîine. Şi zahărul, făina şi uleiul se vindeau tot pe cartelă, cîte un kilogram sau litru de persoană într-o lună. Carnea era un adevărat produs de lux, pentru că aproape nu se găsea în alimentările din România, fiind exportată, astfel că Guvernul a încercat să o substituie cu produse pe bază de soia şi cu peşte.

Tot atunci a apărut lozinca „nici o masă fără peşte“. Mai mult, în loc să scadă consumul de energie în industrie, autorităţile au impus reducerea pentru populaţie. Alimentarea cu energie electrică era întreruptă timp de mai multe ore pe zi, iar toţi cei care au trăit în acea vreme îşi aduc aminte de frigul cumplit din apartamente. Atunci a apărut şi celebrul şi nepopularul îndemn „Tovarăşi, mai puneţi o haină!“. După anii grei de sacrificii, în care fiecare îmbucătură a românului a fost raţionalizată, Ceauşescu şi-a văzut visul cu ochii şi a lăsat în 1989 o Românie fără datorii. A fost bine, a fost rău? A procedat corect dictatorul? Părerile sînt împărţite. Rezultatele unui sondaj realizat de INSCOP în vara anului trecut arată însă că Nicolae Ceauşescu este considerat de un sfert dintre români ca fiind cel mai potrivit preşedinte pe care l-a avut România.

Daniel IONAŞCU, Adevărul.ro