De ce au devenit ţări Sud-americane precum Argentina, Brazilia sau Chile locuri sigure de exil pentru mii de foşti membri ai partidului nazist şi ofiţeri SS?

11 Mai 1960, Buenos Aires. Ricardo Klement coboară din autobuz; se îndrepta spre casă la finalul zilei de muncă. Lucra la o uzină Mercedes-Benz. Îndreptîndu-se spre casa din suburbiile capitalei argentiniene, trece pe lîngă o limuzină Buick cu capota deschisă. Lîngă ea se aflau un şofer şi doi bărbaţi. În cîteva secunde, cei trei îl apucă pe Klement, îl bagă cu forţa în maşină şi demarează rapid. Aşa s-a desfăşurat unul dintre cele mai cunoscute cazuri de răpire ale secolului XX. Victima era nimeni altul decît faimosul criminal de război Adolf Eichmann, dispărut din 1945. Iar răpitorii erau agenţi ai Mossad-ului. 

Eichmann a fost doar unul dintre miile de nazişti care şi-au găsit refugiu în America de Sud după căderea celui de-al Treilea Reich. Potrivit unor surse, procurorii germani au examinat documente secrete din Brazilia şi Chile care arată că pînă la 9.000 de nazişti şi colaboratori din alte ţări au fugit din Europa spre ţări Sud-americane după război. Numai în Brazilia au ajuns între 1.500 şi 2.000 de criminali de război. Alţii 500-1.000 s-au stabilit în Chile, iar cei mai mulţi – pînă la 5.000 – în Argentina. 

Datorită numărului foarte mare de imigranţi germani din Argentina (cîteva sute de mii), statul Sud-american păstra legături strînse cu Germania. În Al Doilea Război Mondial, Argentina a rămas neutră, dar, după război, preşedintele Juan Peron a ordonat diplomaţilor şi serviciilor secrete să pună bazele unor aşa-zise rute de evadare prin porturi spaniole şi italiene prin care foştii ofiţeri SS şi membri NSDAP să poată pleca din Europa. Ca alţi lideri pro-fascişti din America de Sud, Peron era şi el atras de ideologiile lui Hitler şi Mussolini. Se apropiase de ideologia de Dreapta pe vremea cînd servise ca ataşat militar în Italia. Peron mai avea însă şi un alt motiv pentru care era dispus să primească refugiaţi nazişti: dorea să îi recruteze pe acei nazişti cu expertiza militară şi tehnică de care ţara sa avea nevoie. Acelaşi lucru îl făcuseră, în fond, şi americanii şi sovieticii.

În 1946, Guvernul Peron a transmis, prin intermediul unui cardinal care a luat legătura cu un omolog francez, că ar fi dispus să primească colaboratori nazişti din Franţa care riscau să fie judecaţi pentru crime de război. Chiar în acea Primăvară, aceşti criminali de război au traversat Oceanul Atlantic cu paşapoarte emise de Crucea Roşie Internaţională şi au intrat în Argentina cu vize turistice.

În încercările lor de a-i ajuta pe refugiaţii catolici în vremea consolidării regimurilor comuniste din Europa, numeroşi oficiali ai Vaticanului au ajutat, unii fără a fi conştienţi de asta, mulţi nazişti şi criminali de război să scape din Europa, unde ar fi ajuns cu siguranţă în faţa unui tribunal. Alţii însă, precum episcopul Alois Hudal, au făcut asta intenţionat. Hudal, austriac de origine, era un admirator al lui Hitler. El a ajutat mai mulţi nazişti să fugă din Europa făcîndu-le rost de documente identitate false emise de Vatican, folosite de aceştia pentru a obţine paşapoarte de la Crucea Roşie.

Hudal l-a ajutat şi pe călugărul franciscan din Genova care i-a făcut rost lui Eichmann de o viză pentru Argentina şi de un paşaport, documente cu care acesta a reuşit să plece peste Atlantic. Potrivit cercetătorilor, cei mai mulţi dintre naziştii care s-au refugiat în America de Sud au intrat în ţările în care au emigrat cu paşapoarte ale Crucii Roşii. 

Dintre aceştia, prea puţini au mai fost aduşi în faţa justiţiei. Colonelul SS Walter Rauff, care a creat camerele de gazare mobile în care au fost ucişi peste 100.000 de oameni, a murit în Chile în 1984. Eduard Roschmann, poreclit Măcelarul din Riga, a murit în Paraguay în 1977. Gustav Wagner, ofiţer SS cunoscut drept Bestia, a murit în Brazilia în 1980 după ce curtea supremă braziliană a refuzat să-l extrădeze din cauza unor „neconcordanţe” în actele sale. De departe, cel mai cunoscut caz este cel al lui Josef Mengele, Îngerul Morţii de la Auschwitz, care a fugit în Argentina în 1949. S-a mutat în Paraguay în 1959, iar din 1960 a locuit în Brazilia. A murit înecat în 1979 fără a fi judecat pentru crimele sale.

În unele cazuri, Statele Unite ale Americii au fost complice la acest exod al criminalilor de război către America de Sud. După război, serviciile secrete americane l-au recrutat pe Klaus Barbie, şeful Gestapo-ului din Lyon (care a jucat un rol cheie în moartea a cîtorva mii de evrei francezi şi membri ai Rezistenţei) ca agent, pentru a-i asista în eforturile anticomuniste. A fost ajutat să fugă în Bolivia, unde şi-a continuat munca de spionaj şi a lucrat alături de regimul militar din ţară, oferindu-le autorităţilor „sfaturi” privind torturarea şi interogarea adversarilor politici. Măcelarul din Lyon, aşa cum era el numit, a fost extrădat în cele din urmă în 1983 şi condamnat la închisoare pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii. A fost doar unul dintre puţinii nazişti refugiaţi în America de Sud care nu au reuşit să scape de justiţie, la fel ca Eichmann, a cărui răpire s-a încheiat cu aducerea lui în Israel, unde a fost judecat şi executat în 1962.

Sursa: history.com