Ziua de naştere este doar o invenţie a societăţii moderne, în trecut, predecesorilor noştri netrecîndu-le prin cap să aniverseze un asemenea eveniment.

Ziua de naştere este o simplă invenţie. Şi recentă, pe deasupra. Pînă în secolul al XVIII-lea, nimeni nu auzise de tradiţionalul „La mulţi ani!“, de tort, lumînărele, cîntecele sau trasul de urechi. Iar asta nu o spune oricine, ci nimeni altul decît celebrul istoric Jean-Claude Schmitt, într-un volum recent lansat în Franţa, cu titlul „L’invention de l’anniversaire“. În acest volum, istoricul francez vorbeşte despre seculara gestaţie şi dificila naştere a aşa-numitului „happy birthday!“. Astăzi, toată lumea are experienţa aniversărilor şi nu mai miră pe nimeni faptul că ziua de naştere este prilej de sărbătoare.

Cu toate acestea, pînă nu cu mult timp în urmă, sărbătorirea zilei de naştere era de neimaginat, dacă nu chiar interzisă. Cel puţin pentru bunii creştini. Ziua de naştere „măsoară vîrsta fiecărui individual, marcînd, an după an, timpul nostru individual. În creştinismul secolelor trecute, timpul se măsura conform calendarului liturgic. De exemplu, în limba liturgică, dar şi în practicile medievale „aniversarium“ şi chiar „dies natalis“ desemnau ziua morţii, debutul vieţii de apoi, veşnice şi fericite, aşteptată cu speranţa mîntuirii. Ziua era comemorată de urmaşi, pentru ca prin serviciul religios să ajute la salvarea sufletului. În general, ziua sfinţilor din calendar consemnează data morţii, înţeleasă ca adevărata naştere şi început al seninei vieţi de dincolo. Sărbătorirea naşterii biologice nu prezenta interes, dimpotrivă, nu ar fi făcut decît să reamintească păcatul trupesc şi riturile păgîne“.

Zi de sfînt

Deloc întîmplător, nou-născuţii primeau numele sfîntului zilei, iar această zi era ulterior un motiv de sărbătoare. Ca atare, ziua şi nu anul naşterii era cea care „măsura“ trecerea timpului, predecesorii noştri nedînd prea multă importanţă aşa-numitelor vîrste anagrafice. De altfel, aceasta a putut fi calculată doar odată cu apariţia birourilor de evidenţă a populaţiei, creaţie a Revoluţiei Franceze. Pînă la acea dată, puţini îşi ştiau cu exactitate ziua şi anul venirii lor pe lume. Nici măcar documentele oficiale nu înregistrau vîrsta persoanelor, excepţie făcînd membrii familiilor regale. În rest, „muritorii de rînd“ îşi ştiau vîrsta cu aproximaţie, abia apariţia preocupării pentru calcule astrologice atrăgînd interesul pentru notarea datei exacte a venirii pe lume.

Potrivit lui Jean-Claude Schmitt, din secolul al V-lea şi pînă în secolul al XV-lea nu sînt de găsit dovezi care să ateste existenţa în spaţiul apusean a vreunei practici de a marca momentul naşterii. Însă, lucrurile nu stăteau aşa chiar peste tot, existînd totuşi locuri unde ziua de naştere era totuşi sărbătorită, însă nu pe Bătrînul Continent. Marco Polo a fost extrem de surprins să descopere această practică în Orient, la curtea lui Khubla-Khan, şi descrie cu minuţiozitate de etnograf celebrarea anuală a împăratului.

Înainte, şi faraonii, şi regii persani obişnuiau să sărbătorească în mod fastuos zilele de naştere. Şi în civilizaţia greco-romană, aniversările erau destul de răspîndite. Fie sub formă de ritualuri religioase, care aniversau naşterea celor mai mari divinităţi, cum ar fi Artemis – zeiţa pădurilor, a copiilor, a virginităţii, a fertilităţii, a vînătorii -, care era sărbătorită cu un tort de făină şi de miere şi cu lumînărele care simbolizau lumina astrului nocturn, cît şi sub formă de „solemnităţi“ civile, precum cele de la Roma sau în alte ţări mediteraneene, care sărbătoreau naşterea suveranilor şi a altor personalităţi de seamă. Iar toţi cei care îşi permiteau imitau „vipurile“, făcîndu-şi cadou prăjituri şi lumînări, care urma să lumineze anul ce va să vină. De altfel, aceasta este originea lumînărilor din zilele noastre. Fiind considerată o moştenire păgînă, ziua de naştere este refuzată de creştini, care consideră că adevărata zi de naştere este data botezului. Deloc întîmplător, registrele parohiale aveau înregistrate doar data botezului, a căsătoriei şi decesului, adică acele evenimente fundamentale.

Aniversări moderne

Aniversarea modernă se constituie treptat, pe măsură ce viaţa începe să fie privită ca o valoare în sine. Ziua de naştere devine o sărbătoare laică, privată, care interesează familia şi prietenii. Vreme îndelungată, doar clasele privilegiate acordau atenţie acestui eveniment. Difuzarea în mediile populare nu datează decît de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În plus, formele pe care le îmbracă astăzi ritualul aniversar sînt mai recente decît ne-am închipui. De exemplu, apariţia tortului la aniversări o datorăm lui Goethe, mai precis, primei lui mari aniversări publice, din 1802, cînd i s-a oferit un tort cu 53 de lumînări. Şi pentru că nu există aniversare fără coloană sonoră, nu trebuie să uităm de cele şase note repetate la nesfîrşit din „Happy birthday to you!“, compusă în 1893. Versurile au fost compuse ceva mai tîrziu, în 1924, meritul revenind unor profesoare de la şcoala din Kentucky, surorile Mildred şi Patty Hill.