Foto: Profesorul Nuredin Ibram la monumentul lui Mehmet Niyazi (1878–1931), cel mai mare poet tătar din Dobrogea. Municipiul Medgidia, județul Constanța, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018

Motto: „Avem șansa – prin cultură, cunoaștere, dialog, comunicare – să refacem și să actualizăm patrimoniul istoric și cultural, conștiința de sine a etniei tătare, turco-tătare din România”.
Nuredin Ibram, lider al comunității tătare din România

Tătarii sînt un popor turcic, de confesiune islamică sunnită, care au lăsat o amprentă profundă în istoria universală, în mod general, și a spațiului carpato-danubiano-pontic, în mod special. Etnonimul tătar este atestat pentru prima oară în „Inscripțiile Enisei Orhonice”, monument funerar ridicat în memoria unor căpetenii. Sînt cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, în mod special cei din Kazan; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descedenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup aparte îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone. Aceștia au dominat peninsula pînă la cucerirea rusă din 1783. Pentru ruși, tătar semnifică populația de origine mongolă sau turcă, care i-au dominat în secolele XIII–XVI (Hoarda de Aur), sau populația războinică de origine asemănătoare și de confesiune musulmană. Imperiul cosmopolit al lui Ginghis Han, „cel mai mare din lume” (după Nicolae Iorga), se întindea de la Marea Chinei pînă la gurile Dunării și din Siberia de Sud pînă la Golful Persic și Oceanul Indian. „Imperiul făurit din goana cailor” inițial a fost dominat politic de mongoli, apoi de tătari, ulterior – etnic, lingvistic și cultural – de turci. Procesul de turcire a fost generat și de recunoașterea islamului ca religie oficială în sec. XIII.

Hoarda de Aur (1223–1502), responsabilă de organizarea ordinii și securității politice în regiune, s-a decompus ca urmare a disensiunilor interne și a problemelor externe. S-au desprins mai multe hanate, care treptat au fost lichidate de puterea țaristă aflată în plină ascensiune.Tătarii și-au menținut identitatea istorică, lingvistic și religioasă în spațiul ex-sovietic (Tatarstan, Kîrgîztan, Turkmenistan ș.a.), dar și în Turcia, Canada, Australia, România. În prezent, numărul total al tătarilor care locuiesc în lume se cifrează la circa 12-15 milioane de suflete.

Istoria, spiritualitatea și identitatea acestui popor a fost abordată cu lux de amănunte într-o monografie complexă elaborată recent cu acribie profesională de Nuredin Ibram, renumit profesor universitar (a activat 50 de ani fără întrerupere în mediul universitar), doctor în filosofie (1974), membru fondator al Universității „Ovidius” din Constanța. Nuredin Ibram, tătar, cu mare dragoste pentru propriul popor, mare cunoscător al istoriei, culturii, filosofiei, poate fi considerat, pe bună dreptate, înțeleptul din Dobrogea.

1. Tătarii din România fac parte din familia popoarelor turcice, fiind de confesiune islamică, sunnită hanefită, vorbesc un dialect și grai al limbii turce și sînt atașați de Crimeea (Yeșil Ada). Majoritatea tătarilor din România trăiesc în Dobrogea (90%–95%), „plămînul României” (potrivit afirmației regelui Carol I). Conform recensămîntului din anul 2011, în România locuiau 20 464 de tătari, cei mai mulți fiind la Constanța (7 367). Prima atestare documentară cu privire la tătarii din Dobrogea se referă la Ginghis Han. Călătorul arab Ibn Battutah, în notițele sale referitoare la Dobrogea (datate cu anii 1330–1331), menționa că „Baba Saltuk” (în prezent, Babadag) este cel din urmă oraș pe care îl stăpîneau tătarii. Între această localitate și începutul împărăției grecești (bizantine) erau 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni.

2. În spațiul nord-carpatic, tătarii se afirmă abia în sec. XIII. După năvălirea tătarilor, în 1241, Moldova și o bună parte a Munteniei s-au aflat sub influența acestei populații pînă la formarea principatelor. Totodată, transgresau și munții, în Transilvania și Ungaria, generînd pagube și luînd prizonieri. În 1343 armata regelui maghiar Ludovic, din care făceau parte și maramureșenii conduși de voievodul Dragoș, îi înfrînge pe tătari și îi silește să se retragă peste Nistru.

3. Prezența tătarilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic a avut și un revers pozitiv deoarece au reușit să oprească „înaintarea feudalilor unguri spre răsărit” și a facilitat formarea principatelor. Astfel, Basarab, întemeietorul Țării Românești, fiind ajutat de tătari, l-a învins, în 1330, la Posada, pe Carol Robert, regele Ungariei. În urma acestui conflict militar, statul muntean și-a cîștigat independența.

4. Datorită invaziilor tătarilor s-a sistat procesul de catolicizare a populației românești în Muntenia și Moldova. S-a format chiar un episcopat catolic al cumanilor în răsăritul Munteniei și în sudul Moldovei, cu sediul la Milcov.

5. Pînă în anul 1877, tătarii, turco-tătarii dobrogeni au fost lipsiți de o cultură politică identitară, fiind sub tutela Imperiului Otoman, ca cetățeni otomani, iar după 1878, într-un nou context politic, ca cetățeni români, loiali statului român.

6. Imperiul Rus a susținut înlocuirea în Basarabia a populației tătare cu cea bulgară creștină, dar nu românească.

7. În mentalul colectiv – alimentat consistent de cronicari și balade populare românești – s-a imprimat o imagine a tătarilor cruzi și barbari. În realitate, era vorba de mercenari militari cu solda, care au executat misiuni de război.

8. În profilul ocupației tradiționale, păstoritul, tătarii au dat lunilor anului denumiri legate de creșterea animalilor. Lunile de primăvară se numesc „koykozladî” („oaia a fătat”); lunile de toamnă se numesc „kesîm” („animale alese pentru tăiere”) sau „soyîm”/„soyîmlîk” („animal crescut pentru sacrificare”); vara este numită „caz”/„yaz” și semnifică „a împrăștia hrana”, „turma pe întinsele stepe”.

9. Potrivit unor cercetători, 61,89% din totalul denumirilor toponimice din Dobrogea veche sînt turco-tătare și doar 33,34% – românești. Exemple de toponimie turco-tătară: cele două stepe muntene Bărăgan (din limba turcă „bora”, vifor, vîrtej de zăpadă) și Burnaz (în turcă, nas lung și gros), numele județului Teleorman (în turcă „orman”, pădure) al pădurii Deliorman (semnifică „pădure bună”); „Basarabă” în vechea turcă semnifică „părinte cuceritor” sau „părinte stăpînitor” etc.

10. Tătarii sînt atașați de cai. Un om fără cal („atsîz”, în tătară) este un paria, marginal al societății. Un copil începea să călărească de la trei ani. Există multe proverbe și zicători tătare care au în epicentru vieții cotidiane cabalina: „În inima oricărei femei un pașă, în inima oricărui bărbat un cal înșeuat”, „Calului bun, un bici, calului leneș, o mie”, „Dacă-ți moare calul, rămîne drumul”, „Vezi stăpînul și cumperi calul, vezi mama și ei fata”, „Un cal scund poate fi încălecat de toți” etc.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Cea mai recentă lucrare despre tătarii din România îl are drept autor pe profesorul Nuredin Ibram (Editura Muntenia, Constanța, 2017, 316 p.)

Un grup de absolvenţi ai Seminarului Musulman de la Medgidia, sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX. Colecţia Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România, Filiala Bucureşti. Expoziția ISPMN – Turcii și tătarii din Dobrogea. Amintiri. Sursă: https://adevarul.ro/locale/constanta/fascinanta-istorie-turcilor-tatarilor-romania-stapanii-dobrogei-otomane-supusii-tari-ortodoxe-1_54df44f2448e03c0fd9a10ee/index.html (accesat: 20.08.2018)

Secvență din interiorul Geamiei Sultan Abdulmecid Camisi (edificată în anul 1856) din municipiul Medgidia. Foto: Ion Valer Xenofontov, 6 iulie 2018