ZECE ANI, FARA TATA

Cred că eu sînt din puţinii care n-au nici o treabă cu serbările de hram, festivaluri bahice ş.a., desfăşurate tradiţional pe 14 octombrie. Pentru că pe 14 octombrie, în 2007, a murit tatăl meu. Şi de atunci s-au cam terminat balurile în această zi. A murit tata, şi, totodată, mi s-a uscat o aripă care mă ţinea mai uşor în zbor. Tata a murit cînd avea 57 de ani, şi se părea că are încă trei vieţi înainte. De atunci sînt zece ani. Pe sistemul vechi, dacă dădeam un copil la şcoală, în acest an era absolvent. Pe sistemul nou, Otilia, prima şi cea mai îndrăgită nepoată, ar mai avea încă doi ani de liceu. Cînd Otilia s-a dus în clasa întîi, bunic-su Chiril, i-a dat, înainte de careul din dimineaţa de 1 septembrie, o sută de lei, vorba lui, „pentru îngheţată şi caiete, iar în clasa a 10-a, butu o să-ţi dea mai mult”. „Butu”, prin părţile noastre, la Căuşeni şi Ştefan Vodă (iar tata a fost din satul Volintiri, raionul Ştefan Vodă), înseamnă bunel. Aşa, un fel de regionalism. Butu aşa şi n-a ajuns să prindă sensul altui fel de educaţie în Moldova. Otilia a plecat la şcoală în 1 septembrie 2007, iar tata a murit la 14 octombrie 2007 şi a reuşit să facă cu ea doar vreocîteva lecţii. Iar promisiunea pentru clasa a 10-a am acoperit-o cei de-ai casei, cum am putut.

Tata ţinea podgorii, le îngrijea şi se mîndrea că are vinul lui „de la vin, pînă la vin”. Tatăl meu nu a stat în viaţa lui să cumpere băutură „cu suta” sau „cu şipu’”. Mereu a avut-o pe-a lui, dacă-a vrut-o. Tata a fost tipul care putea fi calificat oricum voia el. Putea să bea cît îi place, dar şi mai important, cu cine-i place. Fără a se teme vreodată de vorbe că ar fi beţiv. „Beau „beul” meu, cine şi ce ar avea cu mine”? Tata simţea omul şi putea să servească pînă la „sfîrşitul lumii” dacă-i plăcea de om şi încă să-i mai dea şi cu el o sticlă-două. La pachet, cum s-ar zice azi. Da dacă nu avea plăcere, apoi ca-n vorba ceea: „cu toată dragostea, dar nu eşti binevenit, nici în casa mea, nici la masa mea”.

Tata a fost înţelepciunea, sfatul şi reazemul meu. Tăcut de felul lui, se pronunţa cu păreri doar atunci cînd i le ceream cu mare insistenţă. Azi încerc să mi le reamintesc, pentru că înţeleg că tata mai întotdeauna avea dreptate.

Ce-aş mai putea spune despre tata: Burdujan Chiril Iacob, născut la 13 aprilie 1949, mort la 14 octombrie 2007. Or, în această perioadă, prea scurtă, am avut în faţă un exemplu de om, despre care s-ar spune cu certitudine om de treabă, om cum mai rar. Regret azi toată clipa pe care puteam s-o petrec împreună cu tata, dar n-am făcut-o, pentru că mereu se părea că este ceva mai important. Da, tata, ce-o să fie cu tata? El e acasă şi îl găsesc oricînd îmi trebuie. Într-o bună zi, nu l-am mai găsit. Şi au rămas atîtea lucruri nespuse şi atîta dragoste nedeclarată... Atît de mult îmi lipseşte că e greu de închipuit. La orice cumpănă din viaţă mă gîndesc că dacă ar fi tata, poate mi-ar fi altfel, mai uşor, să depăşesc greutăţile. Şi dacă nu-i el, îmi rămîne doar să-mi amintesc de vorbele lui: „Ei, las, tată, că Dumnezeu e mare şi are grijă de toţi, da tu dacă-ai vrea, poţi şi mai multe, sănătoasă de-ai fi”.

Aşa e, tată, şi te ascult cum pot.

Lilia GRUBÎI

Socialmai mult
24.11.17 - 18:32
24.11.17 - 17:34
24.11.17 - 17:31
24.11.17 - 15:04
24.11.17 - 15:03
24.11.17 - 14:58
24.11.17 - 13:43
24.11.17 - 13:42
24.11.17 - 12:28
24.11.17 - 11:39
23.11.17 - 17:27
23.11.17 - 17:25
23.11.17 - 17:17
23.11.17 - 17:05
23.11.17 - 17:04
23.11.17 - 12:05
23.11.17 - 12:02
22.11.17 - 18:57
22.11.17 - 17:37
22.11.17 - 17:36