Există un farmec inconfundabil, cuceritor, al oamenilor simpli, de la țară. Fiecare dintre noi cunoaște, probabil, asemenea persoane, de o voioșie și vioiciune debordante. Plini de sevă și luminoși, totodată modești și bonomi, ei fascinează printr-o cumsecădenie de viță veche, rar întîlnită în vremurile noastre.

Fără a fi împovărați de veleități exagerate, fără a suferi din cauza vreunor neîmpliniri sau frustrări urbane, acești oameni sînt depozitarii unor bucurii și ai unor stări de fericire rustice, veritabile. Voioșia țărănească este, bineînțeles, izvorul acelei bune dispoziții impregnate în folclorul oricărui popor.

În ziua de azi, simplitatea, atunci cînd nu este prea rudimentară, poate fi, într-un mod aparent neașteptat pentru timpurile noastre snoabe și mofturoase, o cale spre originalitate. Simplețea și talentul neșlefuit ale unei Susan Boyle au trezit admirația a milioane de oameni. E modul în care s-au afirmat sau pur și simplu s-au făcut remarcate multe alte firi naturale, deopotrivă spontane, inedite, autentice și atractive.

Dintre figurile emblematice, simplitatea lui Alexis Zorbas, portretizat deNikos Kazantzakis, ilustrează în imagini de o măiestrie răpitoare, cum un om de origine umilă, din țărani, poate dezvălui un caracter unic. E tipul pitoresc și jovial, dar totodată înțelept; e copleșit de emoții turbulente și nestăpînit, dar totodată inimos și cinstit.

Alexis Zorbas are propria filozofie de viață, care nu e inspirată din cărți, ci din experiențele amare sau dulci prin care a trecut. Or, asta îl face să fie deosebit de original, direct, imprevizibil. El, fără să știe, este un epicurian, un om care înțelege să guste din ceea ce-i oferă viața.

Zorbas trăiește fiecare clipă și privește fiecare lucru de parcă abia s-ar fi născut și abia ar fi descoperit lumea din jur. Femeia o iubește ca pentru prima și ultima dată. Aerul parfumat îl miroase pînă în adîncul plămînilor. Cîntă la santuri (un instrument muzical tradițional) de parcă ar cînta pentru sufletul său, care, materializat, ar sta alături să asculte.

Dansează cu toată ființa sa, așa cum dansau primii oameni care au inventat dansul. Dacă muncește, muncește cît trei. Dacă bea, sorbește romul picătură cu picătură, ținîndu-l în gură și apoi lăsîndu-l să alunece agale pe gîtlej. Dacă se bate, se bate ca un taur, fără frică. Dacă e prieten cu cineva, își sacrifică și viața pentru el.

Zorbas e tipul fabricat din aluat crud, primordial. Își trage seva din pămînt, trăiește așa cum curge apa, cum crește iarba, cum trec anotimpurile. E integrat organic în ritmurile Naturii și e în armonie cu instinctele ei.

E de o brutalitate seducătoare. Dar nu e vulgar. E omul originar, fără artificii, fără poleiala exagerată a culturii, fără îndoieli. „Eu nu știu să mă schimonosesc”, zice el.

Autorul cărții, Nikos Kazantzakis, cel care l-a cunoscut în realitate pe Zorbas, îl descrie astfel: „Mă uitam la Zorbas în lumina Lunii și mă minunam cu cîtă vitejie și simplitate înfruntă lumea, cum trupul și sufletul îi erau una și toate, femeie, pîine, minte, somn, se îngemănau îndată cu carnea lui, voioase, și deveneau Zorbas. Niciodată nu văzusem o relație atît de apropiată a omului cu universul”.

Zorbas purta în el izvorul iubirii pentru viață, nu-și pierduse definitiv copilăria. Ceea ce vedea și simțea în jur doar îi alimenta starea de satisfacție și voioșie pe care i-o genera felul lui de a fi. Nikos Kazantzakis a mărturisit că Zorbas, prin vorbele și comportamentul său firesc, a reușit să-i dezvăluie mai bine sensul vieții și rețeta fericirii decît multe tratate de filozofie pe care le citise. Iar secretul consta în simplitatea lui, o simplitate temeinică, înrudită cu eternitatea.

Dacă analizăm atent firea unor oameni ca Zorbas, am putea descoperi că ei sînt cei firești, și noi sîntem cei falși. Că ei sînt cei integri, iar noi sîntem cei nebuni, alienați de prea multă civilizare.

Bucuriile pe care le poate simți un Zorbas sînt de neatins pentru noi, la fel cum emoțiile sincere ale unui copil nu pot fi retrăite de un om matur. Pentru că sînt proaspete, neîntinate de prejudecăți, și de o simplitate senină.

Voioșia sufletească este și ea un talent, e ceva înnăscut, e o stare pentru care cei, puținii, care o au, pot avea invidia noastră admiratoare.

Dorian FURTUNĂ