Vladimir Putin nu le povesteşte cetăţenilor despre programul său, deoarece acţiunile sale vorbesc de la sine. Conform situaţiei de la 6 ianuarie curent, candidatul la funcţia de preşedinte, Vladimir Putin, a reuşit doar de două ori să ţină discursuri în cadrul campaniei sale electorale. Mulţi sînt miraţi de această informaţie, de vreme ce în presă s-a scris puţin la subiectul dat.

În calitate de candidat, Putin a evoluat în premieră la 19 decembrie 2017, în cadrul forumului mişcării „Frontul Popular Comun din Toată Rusia”, iar a doua oară – la congresul partidului „Edinaya Rossia” (Rusia unită), la un interval de patru zile. Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Rusia va avea loc la mijlocul lunii martie 2018.

Pe scurt, la ce s-a referit Putin în discursurile sale: să ne izbăvim de cele rele, să dăm undă verde celor bune, Rusia are toate şansele la un viitor fericit.

Programul lui Putin pentru cel de-al patrulea mandat este fără rost să fie căutat în aceste cuvîntări. Aşa a fost şi în primele trei ori.

Încă înainte de alegerile din anul 2000, un oarecare jurnalist rus a încercat să afle de la Putin programul său electoral, însă răspunsul candidatului era mereu acelaşi: „Nu spun!”

Lui Putin nu-i plac campaniile electorale. Adepţii candidatului care s-a autopropus, Vladimir Putin, au venit pe 26 decembrie 2017 într-un pavilion din renumitul parc moscovit „VDNH”, pentru o adunare de susţinere, reuniune cerută de lege. Însuşi candidatul a lipsit, deoarece se afla la şedinţa Guvernului şi reuniunea cu reprezentanţii statelor CSI la Novo-Ogariovo.

Abreviatura VDNH se descifrează şi se traduce ca „expoziţia realizărilor gospodăriei poporului”, locaţia păstrîndu-şi încă măreţia de altădată. Producătorul şi susţinătorul lui Putin, Iosif Prigojin, vorbind în faţa presei, a spus în felul următor despre esenţa acestor alegeri: „Noi sîntem pentru stabilitate şi linişte. Pentru noi aceasta este cel mai important”.

Baza pentru această „stabilitate” a fost creată, deoarece, spre uimirea multor critici, Rusia putinistă a putut face faţă crizei economice şi, parţial, chiar şi crizei politice, în care Rusia se împotmolise după anexarea Crimeei în 2014. De asemenea, ţara a reuşit să evite tulburările interne, de care se temea Kremlinul.

„Cea mai semnificativă realizare în economie a constat în finalizarea construcţiei edificiilor de apărare”, scrie redactorul-şef al Secţiei politică şi economie a ziarului „Kommersant”, Dmitri Buturin, în ediţia on-line „Novoe Vremea”.

Sub „construcţiile de apărare” el are în vedere că Rusia, care tot mai mult se pomeneşte în izolare internaţională, deja este suficient de puternică ca să se descurce de una singură cu toate problemele.

În ultimul an, PIB-ul Rusiei a început să crească, în mare parte datorită creşterii preţurilor la petrol. Iar în economia naţională a fost obţinut un anumit echilibru. Eroul care a izbutit acest lucru este Maxim Oreşkin, care a devenit ministru al Dezvoltării Economice al Federaţiei Ruse în locul lui Alexei Uliukaev, care a ajuns în închisoare.

Oreşkin este un tehnocrat care a început să se lămurească cu problemele din economie asemenea unui inginer-şef la o uzină de celuloză, fără nici un fel de ambiţii politice. Pentru aceste succese, judecînd după zvonurile moscovite, la momentul actual el este considerat principalul pretendent la înlocuitorul lui Putin – dacă, desigur, o astfel de opţiune va apărea vreodată.

Totuşi, principalul erou al economiei ruseşti rămîne a fi şefa Băncii Centrale a Rusiei, Elvira Nabiullina. Politica „bancherului central” a impus să închidă gurile toţi directorii de întreprinderi de stat care se scăldau în banii oligarhilor. În anul 2017 inflaţia a scăzut pînă la 2,5%, deşi scopul a fost pînă la 4%. Cotele procentuale s-au redus şi continuă să scadă. În cei mai complicaţi ani cursul rublei a căzut mai mult decît cu 2000%.

Mulţi cetăţeni ruşi sînt convinşi că indicii oficiali sînt denaturaţi. Însă e greu de presupus că datele au fost falsificate mai mult decît indicii şomajului în Finlanda.

Stabilitatea a fost obţinută prin creştere, iar pericolul unei prăbuşiri mai există încă. La finele lunii septembrie 2017, Agenţia rusă pentru asigurarea depozitelor examina dosarele a 322 de bănci bancrutizate. În perioada crizei reale cel mai important este să reziste astfel de giganţi de stat cum ar fi Sberbank şi VTB.

Aceste reguli se extind şi asupra altor actori. Economistul-şef la Alfa-Bank, Natalia Orlova, menţionează că înviorarea investiţiilor a devenit posibilă în mare parte datorită a două mari proiecte. Acesta este gazoductul „Forţa Siberiei”, ce duce spre China, şi construcţia Podului Kercy în Crimeea.

În conformitate cu statistica oficială, salariul mediu al contribuabililor în anul trecut a crescut, însă nivelul mediu de venituri ale populaţiei a scăzut. Dmitri Buturin explică acest fapt prin diminuarea activităţii economice a întreprinderilor mici şi mijlocii. Această diminuare înseamnă şi că a scăzut valoarea economiei tenebre.

„Nu trebuie să credem că diminuarea economiei tenebre este un fenomen unilateral pozitiv. Businessul mijlociu stă în faţa unei crize din cauza aceleiaşi stabilizări, care a fost în anul 2017. Iar economia tenebră a fost un fel de tampon de protecţie faţă de colapsurile economice”, subliniază Buturin.

Odată cu dispariţia întreprinderilor mici, cele mari devin mai puternice, care sînt de stat sau pe jumătate de stat. Actuala Rusie a lui Putin este o ţară, înceată şi închisă, a monopolului de stat.

Mulţi, probabil, îţi amintesc din copilărie de vreo mătușă care apărea pe neaşteptate în ospeţie şi din prag începea să strige: „Vai, da ce mare ai mai crescut!” Mătuşa era sinceră pentru că ea observa schimbările, deoarece nu vă vedea în toată ziua. Cu Putin se întîmplă acelaşi lucru. El apare în presă practic în fiecare zi, or, pentru alegători el este o întruchipare, care nu se schimbă, a statului. Dar mai exact, acesta este absolut alt preşedinte. Deloc nu mai este acel Putin care a fost 15 ani în urmă şi care în timpul primului său mandat prezidenţial urmărea tenace tot ce se întîmplă în ţară şi se amesteca în toate chestiunile.

Preşedintele se detaşează tot mai mult de rutina politicii interne, iar după criza politici externe din 2014 acest lucru este tot mai evident. În ultimul an, preşedintele rus a devenit omul care răspunde de politica desemnării funcţionarilor.

În democraţia parlamentară aceasta ar fi însemnat creşterea autorităţii guvernamentale, însă în Rusia totul se petrece altminteri. Guvernul condus de Dmitri Medvedev nu a reuşit să ia puterea în mîini, preşedintele nu a dat-o Guvernului. În loc de asta puterea a trecut la tehnocraţi.

Afară de tehnocraţii cei mai importanţi – Nabiullina de la Banca Centrală şi Oreşkin de la Ministerul Dezvoltării Economice – este necesar de amintit de Serghei Kirienko, primul adjunct al Administraţiei preşedintelui. Kirineko, transferat de la conducerea „Rosatom”-ului în Kremlin, deţine, potrivit politologului Tatiana Stoianova, o poziţie de bază în grupul interpolitic al Kremlinului.

Însuşi Kirienko despre rolul său nu vorbeşte. Aceasta este o trăsătură comună a tehnocraţilor şi „construcţiilor de apărare ruse”. Ei defel nu sînt vechi prieteni de-ai lui Putin, adică cei care pot să te sune la serviciu, să vină în musafirie fără preîntîmpinare şi invitaţie şi să ţină minte despre ce-aţi vorbit la o bere zece ani în urmă. Tehnocraţii sînt mai tineri decît preşedintele şi înţeleg că trebuie să-şi ştie locul.

Chestiunile de politică externă preşedintele le rezolvă în exclusivitate de sine stătător, iar Rusia a trecut în mîinile unui fel de guvernări a funcţionarilor. Lipsa politicii în politică înseamnă că principalele conflicte de interese nu le soluţionează nimeni.

Adunătura de conflicte, mai devreme sau mai tîrziu, va duce la schimbări inevitabile. Atunci în politica externă iarăşi vor fi posibile aventurile, deşi, deocamdată, acestea nu se văd în perspectivă.

În mîinile tehnocraţilor Rusia a devenit destul de puternică pentru a rezista şocurilor economice, precum şi căderii preţurilor la petrol. Dar dacă pe neprins de veste totul iese altfel decît se prognozează şi în Rusia din nou se va înregistra o creştere bruscă a economiei?

Dar dacă costul petrolului se va ridica pînă la nivelul care a fost şase ani în urmă – mai mult de o sută de dolari pentru un baril? Dacă în Rusia banii vor începe să curgă pînă şi de pe ferestre şi uşi? Dacă toate aceste grupuri de lobby, care acum îşi ling în tăcere rănile, vor reveni în forţă, iar triumful consumului va redeveni înfloritor?

„Cu mare probabilitate toată această construcţie şubredă se va prăbuşi, dacă preţul la petrol va creşte brusc. Cu toate acestea, astfel de prognoze nu face nimeni”, afirmă Dmitri Buturin, referindu-se la situaţia socială şi de stat a Rusiei.

Un sfert de secol sub conducerea lui Putin

2000-2004

Prim-ministrul Vladimir Putin învinge la alegerile prezidenţiale din martie 2000, acumulînd 52,9% din sufragii. Recomandarea fostului preşedinte Boris Elţin şi cel de-al Doilea război din Cecenia îi deschid lui Putin calea.

Cele mai importante canale televizate au trecut rapid în subordinea Kremlinului. Putin desfăşoară reforme în economie şi în anul 2003 îl trimite după gratii pe Mihail Hodorkovski, care atunci era considerat cel mai bogat om din Rusia.

2004-2008

Putin învinge în scrutinul prezidenţial, acumulînd 71,2% din voturi. Actul terorist din şcoala din Beslan se termină cu vărsare de sînge în toamna aceluiaşi an, iar preşedintele consolidează centralizarea puterii în toată ţara. Economia Rusiei începe să crească cu operativitate.

Aşa-numita „revoluţie oranj” din Ucraina creează temeri la Kremlin. Putin consideră că în spate stă America , iar politica externă revine pe agenda Kremlinului pentru prima dată după destrămarea URSS.

2008-2012

În 2008 prim-ministrul Dmitri Medvedev este ales în funcţia de preşedinte al ţării în calitate de favorit al lui Putin. El acumulează 70% din voturi. Putin, care devine prim-ministru, îşi creează propriul staff în Casa Albă şi de facto continuă să conducă ţara.

Războiul de cinci zile cu Georgia provoacă creşterea naţionalismului în Rusia şi îi face pe unii reprezentanţi ai Occidentului să aibă îndoieli privind sinceritatea ţării.

În toamna lui 2011, Putin şi Medvedev declară că se vor schimba cu locul, ca Putin să poată deveni preşedinte. În acelaşi timp, mandatul de preşedinţie este mărit de la patru pînă la şase ani. Anunţul îi şochează pe reprezentanţii clasei mijlocii, care aşteaptă schimbări, şi încep protestele. În martie 2012 Putin obţine al treilea mandat de preşedinte, cu 64% din sufragii.

2012-2018

Demonstraţia de pe Piaţa Bolotnaia din Moscova, desfăşurată în 2012 în ziua inaugurării lui Putin în funcţie, este împrăştiată cu forţa. Au fost reţinuţi mai mulţi oameni, unii au fost condamnaţi la termene îndelungate de închisoare.

În 2014, după rebeliunea din Ucraina, Putin dispune trupelor ruse să intre în Peninsula Crimeea care aparţinea Ucrainei. În estul Ucrainei începe războiul.

Războiul din Ucraina îl ridică pe Putin pe valul popularităţii, iar acţiunile militare din Siria contribuie la aceasta. În decembrie 2017 Putin declară că îşi înaintează candidatura pentru alegerile din 2018.

„Planul lui Putin” despre care s-a vorbit mai mult de un deceniu în urmă se pare că poate deveni realitate: mandatul prezidenţial, început în 2000, să fie finalizat abia în 2024.

Sursă: Helsingin Sanomat, Finlanda