O femeie mîncînd pîine într-un maxi-taxi...

Autor: Mihai CONŢIU

Moto: „Singura cale a Bisericii de a merge înainte este slujirea, nu puterea.“ „Domnul ne-a mîntuit pe toţi! Pe toţi! Prin sîngele lui Cristos! Pe toţi, nu doar pe catolici! Şi pe atei! Da, şi pe ei! Pe toţi.“ „Respingeţi idolul profitului, redaţi solidarităţii dreptul de cetăţenie!“ (Papa Francisc I)

Zilele trecute, urcîndu-mă într-un maxi-taxi, am văzut o femeie care m-a tulburat profund. Stătea pe scaunul din spatele şoferului. Are (înţelegeţi că nu pot vorbi la timpul trecut?), probabil, în jur de 60 de ani, dar oricum este vorba de un chip şi o statură greu definibile biologic, atunci cînd este vorba despre oameni trecuţi prin chinuri, altele decît cele urbane. Era îmbrăcată în straie semi-monahale. Este de o corpolenţă relativ plinuţă şi îşi ţinea cu dîrzenie posesivă o sacoşă destul de mare şi plină cu... ceva.

Altceva, nu întruchiparea ei, alte reverberaţii semnificative m-au fascinat! La un moment dat, femeia şi-a scos din generoasele-i buzunare ale veşmîntului o bucată de pîine din care a început să mănînce natural, tacticos, cu ştiinţa măsurii, aş zice. Nici nu cred că se sinchisea că mai era cineva în preajma-i. Nici nu conta. Femeia executa un ritual existenţial firesc, care nu era nici inestetic şi nici contrastant într-un mediu condamnat aprioric la insalubritate socială.

Văzînd-o, sedus fiind de acea fiinţă demnă de apoteoza vrednic adusă curăţeniei rustico-monahale, m-am simţit mic, total neimportant. Instantaneu, mi-am amintit de un aproape uitat foileton al scriitorului român Constantin Ţoiu, publicat în urmă cu vreo 25 de ani în „România literară”, şi  de Papa Francisc I, căruia, cu o zi în urmă, îi citisem cîteva pasaje dintr-un discurs al Sanctităţii Sale.

Ţoiu, în foiletonul său, descria cum, într-o Iarnă geroasă, cînd străzile şi bulevardele erau adevărate patinatoare pentru trecătorii dornici „să se dea pe gheaţă”, dar blestem pentru cei mulţi, în faţa Universităţii din Bucureşti, a văzut, în faţa lui, o bătrînă care, văzînd luciul prelung al gheţii formate de pietonii dornici de un astfel de patinaj improvizat pe propriile pingele, în loc să-l ocolească, s-a oprit cîteva clipe, apoi, parcă renăscînd în ea copila care fusese pe la 10-14 ani, a făcut vreo cinci paşi înapoi, şi-a luat avînt şi s-a lăsat dusă prin alunecare pînă la capătul poleiului. Pentru o clipă, radiind de scurta ei aventură dictată de impuls, bătrîna a redevenit fetiţa de odinioară!

Nu vreau să insist prea mult asupra legăturii ce poate exista între femeia văzută de mine în maxi-taxi şi exemplele amintite, iar asta pentru că în aceste secvenţe este vorba despre naturaleţe pură, credinţă...

Spre deosebire de exuberanţa adolescentină renăscută în femeia descrisă de Ţoiu, cea văzută de mine în maxi-taxi mi-a relevat o altfel de veşnicie a naturalului, alta decît cea invocată de Lucian Blaga („veşnicia s-a născut la sat”) în discursul său de recepţie de la Academia Română din anul 1937. Parcă asistam la veşnicia resemnării implacabile, pe de o parte, dar şi la veşnicia celui care-şi conştientizează senin dimensiunile propriei sorţi.

Femeia aceea, prin naturaleţea cu care-şi mînca bucata de pîine, era, în acea clipă, o doamnă infinit mai doamnă decît toate piţipoancele inestetice pe care, zi de zi, le vedem conducînd bolizi auto pe străzile sufocante ale oraşului! O doamnă infinit mai doamnă decît toate pipiţele care-şi irosesc tinereţe în bordelul insalubru al realităţilor noastre!

Cu discreţie, după ce şi-a terminat de mîncat bucata de pîine, din instinct, şi-a şters buzele oricum neîntinate şi s-a reîntors în alt „sine” al ei. Părea fericită. Nu avea o expresie sau o căutătură crispată, aşa cum vezi pe mai toate chipurile care defilează pe străzile acestui oraş cenuşiu, chiar pestilenţial.

Nu cred că această făptură are habar de însemnătatea alegerii preşedintelui Parlamentului, a primului ministru sau de „preocupările ardente” ale savanţilor de la Academie. Cred că ea îşi cunoaşte destinul, sorocul şi este împăcată cu propria-i existenţă, poate chiar şi mulţumită pentru că nu vrea mai mult de la o viaţă plină de deşertăciuni.

Fatalmente, politicienii şi marii hoţi, care-s una şi aceeaşi identitate, trăiesc imperial pe seama exploatării bunului simţ şi credulităţii unor astfel de oameni. „Domnii trebuie să fie crezuţi, căci de-aia sunt acolo SUS”, cred ei, şi rămîn doar cu credinţa! Fericiţi cei săraci cu duhul? Dar dacă nu de duh sunt sărăciţi?