De ce puterile credinţei, ale bisericii şi ale preoţilor pălesc în faţa proastelor năravuri şi a trufiei?

Ca de obicei, şi anul acesta, cu prilejul Paştelui Blajinilor, „cimitirele se vor trezi la viaţă”, ca să citez Publika Tv. Cu alte cuvinte, Duminică, 8 Mai, şi Luni, 9 Mai,în toate cimitirele din ţară va exista atîta mîncare şi băutură cît nu consumă întreaga populaţie a ţării într-o săptămînă întreagă. Ca în fiecare an, vom asista la cele mai îmbelşugate ospeţe lumeşti, savurate cu pioşenie, fireşte, deasupra mormintelor celor plecaţi Dincolo, parade vestimentare şi inevitabilele beţii. În urma acestora, vor trona tone de resturi de mîncare, sticle goale şi alte mizerii.

Nimic din dezmăţul culinar şi bahic din cimitire nu sugerează dreapta cuvioşenie, cinstire smerită, netrufaşă şi pioasă a memoriei celor dispăruţi dintre noi, aşa cum Sfînta Scriptură şi Mîntuitorul îi îndeamnă pe drept credincioşi! An de an, mai mult formal, preoţii îi îndeamnă pe cei vii ca să cinstească memoria celor plecaţi la Ceruri în dreaptă cumpătare, numai că iese taman pe dos. Să fim cinstiţi, dar din această etalare exhibiţionistă a belşugului mireano-ecumenic au de cîştigat şi preoţii, nu-i aşa?

În logica şi realitatea poveţelor biblice, urmaşii celor dispăruţi ar trebui să-i comemoreze în rugăciuni, într-o smerenie faţă de care „tradiţia ospeţelor” la care recurg este o blasfemie. O felie de cozonac, de pască sau un colac şi un păhărel de vin se cuvine să fie oferite doar cerşetorilor sau altor năpăstuiţi aflaţi prin cimitir. Se înţelege că cel sau cea care oferă aceste bucate simbolice de pomenire a sufletului răposaţilor trebuie să fie înveşmîntat(ă) într-o ţinută sobră, specifică solemnităţii momentului. Atît şi nimic mai mult!

În ultimul sfert de secol de cînd moldovenii au avut libertate religioasă se pare că aceasta nu le-a adus şi fireasca dorinţă de a învăţa şi urma poruncile biblice. Paştele Blajinilor a devenit o competiţie, printre morminte, de etalare a celor mai îmbelşugate preparate culinare şi băuturi, dar şi a celor mai paradoxale vestimentaţii. Se mănîncă şi se bea vîrtos, se cochetează şi, bineînţeles, se mai evocă şi amintiri vesele şi triste cu cei dispăruţi.

Faţă de aceste deprinderi de-a dreptul păgîne, Biserica şi preoţii par a fi mai curînd complici, mentori, în pofida răzleţelor şi ipocritelor chemări la cumpătare. Dacă Biserica şi preoţii reuşesc, de multe ori, să se impună politicienilor sau statului atunci cînd „anumite politici nu le dă bine”, atunci de ce nu izbutesc să impună şi o purtare creştinească în rîndul enoriaşilor în aceste momente pioase? N-au făcut-o de peste 25 de ani şi nici nu au de gînd să se împotrivească acestor năravuri barbare, necreştineşti.

Au avut şi au posibilităţi nenumărate ca să-i aducă la ascultare pe enoriaşi în această privinţă, dar n-o fac pentru că aceste deprinderi sînt o sursă de venit pentru ei; nu au puterea şi harul divin de a-i aduce pe enoriaşi pe calea creştină cea dreaptă; relaţia preot-credincios este limitată doar la ocazii inevitabile; nu au credibilitate în faţa celor pe care îi păstoresc din cauza luxului în care huzuresc; actul de credinţă în sine, cu toate rigorile lui ecumenice, a devenit o formalitate, un exerciţiu specific mai curînd partidelor politice.

Din „biciul lui Dumnezeu”, cei mai mulţi dintre preoţi nişte drastici şi atenţi culegători de biruri de la enoriaşi, nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre slava lor lumească. Comparaţi intrarea, pe asin, în Ierusalim a Mîntuitorului Iisus cu intrarea în catedrală sau alte biserici a înaltelor feţe bisericeşti ortodoxe de aici după ce au coborît din cele mai scumpe limuzine! Atunci de ce să ne mai mire opulenţa din „cimitirele care se trezesc la viaţă” de Paştele Blajinilor?

Aliona CIGULEA