Etica pentru poporul meu

Autor: Dinu MIHAIL

Doi prieteni, ambii cu acces la metafizică, au ieşit de la Casa Presei şi chiar în momentul acesta se îndreaptă spre terasa Uniunii Scriitorilor, unde uneori se bea vin cu toasturi în trei culori: roşu, galben şi albastru.

Unul dintre ei (pe parcurs îl vom numi, din comoditate, Nedumeritul), nu demult convertit uşor la ocultism, îi povesteşte celuilalt, pe un ton conspirativ, un vis proaspăt intrat în colecţia sa de surprize cu valoare de unicat. Vorba lui curge domol, cum s-ar prelinge ploaia pe bostani.

… Deci, precum îţi spuneam, şoferul ambulanţei şi medicul de gardă se întoarseră noaptea, pe la ora două, dintr-o nouă cursă prin oraş. Aşteptau alte apeluri telefonice, unul mai disperat decît altul. Între timp, şoferul prinse a răsfoi o revistă bogat ilustrată, iar discipolul lui Hipocrat puse capul pe masă şi nici nu băgă de seamă cum îl trase de mînecă somnul…

La un moment dat, în sala de aşteptare intră o femeie şi îi spuse răspicat, deşi vădit alarmată, că pe strada cutare, blocul cutare, în apartamentul cutare se chinuie în ghearele morţii o fată de cinci ani. Atît. După care femeia se retrase şi închise precipitat uşa…

Cînd se zmulse din aluatul somnului, medicul de gardă îl întrebă oarecum agitat pe şoferul care nu mai prididea cu răsfoitul: „N-a fost nimeni aici cît eu am aţipit?” „Nimeni”. „Chiarnimeni?!” „Absolut nimeni, fii pe pace”. „Atunci să ştii – zise el derutat – că adineaori am avut un vis foarte ciudat”.

Şi îi povesti colegului de serviciu visul. „De necrezut… Ce-ar fi să ne repezim pînă acolo, din curiozitate”. Fără să stea mult pe gînduri, luară trusa şi… tiva, băiete! Găsesc strada cu pricina, se ridică la etaj, apasă pe butonul soneriei de la apartamentul indicat de femeie, aşteaptă puţin şi… le deschide uşa un bărbat. “Aţi chemat „Salvarea?” „Nu, de unde aţi mai luat-o şi pe asta, glumiţi?” „Dar aveţi o fetiţă de cinci ani?” „Da, doarme alături de camera mea”. „Aş vrea s-o văd”, zise nerăbdător medicul. Cînd au ajuns în camera arătată, acolo într-adevăr se zbătea în convulsii un boboc de fată, fiica omului care le-a deschis uşa…

„Asta-i tot?” întrebă într-un fel dezamăgit condrumeţul. „Ba nu, ascultă mai departe… După ce i-au acordat fetiţei primul ajutor medical, în casă neliniştea deveni şi mai mare. Medicul nu-şi găsea locul, parcă era făcut din arcuri. „Dacă zici că nu dumneata, atunci poate consoarta dumitale a chemat ambulanţa”… „Cum s-o cheme, dacă ea a murit, sărmana, acum un an şi ceva!” Încordarea ajunsese la culme, medicul plimbîndu-se făr’ de istov prin cameră. Deodată, îşi fixă privirea asupra unei fotografii-portret înrămate frumos şi întrebă cu vocea tăiată: „Aceasta e soţia dumneavoastră?!!” Răspunsul fu afirmativ. „Păi anume aceasta e femeia care cu vreo jumătate de oră în urmă m-a trimis aici ca să preîntîmpin o nenorocire”, abia mai putu să îngaime medicul…

* * *

În toamna anului 1944, autorităţile sovietice au mobilizat pe frontul de vest zeci de costeşteni, cu vîrstele cuprinse între 19 (contingentul 1925) şi 45 de ani. Cîţi anume, nimeni n-a cercetat acătării arhivele. Se ştie că 48 dintre ei n-au mai apucat să deschidă vreodată poarta casei părinteşti.

După trei luni de pregătire militară în oraşul Borisoglebsk, regiunea Reazan, au fost trimişi pe frontul din Polonia. Aproape toţi costeştenii au nimerit în acelaşi regiment: Luca Sîrbu, Gheorghe Bujniţă, Nicolae Dichiu, Grigore Jigaranu, Ion Panţîru, Fiodor Mihail, Grigore Briceag, Ion Bujniţă, Vasile Bîrsanu, Gheorghe Gorcea, Andrei Panţîru, Toader Frumusachi, Vasile Benea şi încă mulţi alţii.

Deseori se întîlneau, discutau, îşi spuneau păsul unul altuia. Mult înseamnă să ai pe cineva cunoscut alături de tine la vreme de cumpănă. În asemenea momente vorba lungă şi aşezată acţionează asupra ta ca mierea pusă pe rană.

Iar la război, unde primejdia cea mare te pîndeşte de după fiece colţ de secundă, funcţionează legea sîngelui întrupat: absolut nimeni nu vrea să moară! E cel mai obsedant, cel mai devastator gînd. De ce eu? De ce anume eu am nimerit în pălălaia focului? Cum să fac ca să scap viu de aici?

Prin părţile noastre totul a fost, este şi va fi, probabil, scump. Doar omul este ieftin. Dar mai ales pe timp de calamitate naturală, de război… Omul e ca un pumn de cîlţi, ca un şumuiag de paie, numai bun de astupat vreo crăpătură, vreo bortă în vreun zid. “Du-te, execută, grijania mă-tii!”

Într-o astfel de situaţie minimele bariere morale şi culturale sînt sfărîmate uşor şi atunci intră în scenă, în toată statura ei tentaculară, bestia umană care nu vrea, în nici un chip, să piară de foame sau de foc.

În general, moldovenii sînt ascultători. Asta nu înseamnă că uneori, seara, costeştenii mei nu discutau între dînşii ce-i de făcut. Diferite păreri se încrucişau producînd scîntei. De la un timp, Andrii Panţîru prinse a le spune tot mai des că există o singură cale de scăpare din acest pîrjol: fuga. Dezertarea.

Au plimbat ei prin cap această idee mai multe zile şi săptămîni, pentru ca, într-un final, să-şi formuleze fiecare în parte un răspuns: „Nu fug. Aici m-au adus, aici rămîn pînă la capăt, fie ce-o fi. Ş-apoi unde să fugim? Ruşii sînt putere serioasă: pînă la urmă, tot au să ne prindă, chiar de ne-am ascunde şi în gaură de şarpe. Şi atunci va fi şi mai rău. Iar din sat, din Costeşti, ne vor lua ca din oală. Căci în altă parte unde ne putem duce?”.

Totuşi, într-o noapte Andrii Panţîru şi Toader Frumusachi au fugit. Alertă de gradul întîi pe toată divizia. Cercetări, ameninţări, căutări ş. a. m. d. Peste vreo 3-4 zile dezertorii au fost prinşi, pe lîngă Cernăuţi. Ca pedeapsă şi drept învăţătură pentru ceilalţi, imediat au fost trimişi pe linia întîi a focului, în componenţa unui batalion disciplinar. Штрафбат, un cuvînt care-l lua cu fiori de gheaţă de oricine.

Toader Frumusachi s-a întors de la război făr’ de un picior, iar Andrii Panţîru nu s-a ales măcar cu vreo zgîrietură. Era teafăr la cap şi nevătămat la trup.

Trecuseră vreo 20 de ani de la terminarea războiului. Ghea Andrii lucra la unul din grajdurile de cai ale colhozului din localitate. Într-o zi el a venit, de dimineaţă, la grajd împreună cu soţia sa, Vasîlca. Omul care ieşea din schimbul de noapte îl întreabă: “De ce ai luat-o cu tine şi pe Vasîlca, de ce-o trivojăşti şi pe dînsa, mai ales că azi e Lăsatul săcului, zi de sărbătoare?” La care Andrii Panţîru îi răspunde: “Apăi, măi Fiodor, am avut un vis noaptea asta. Se făcea că eu aram la fundul unei gropi adînci de vreo cinci metri şi lată de vreo douăzeci. Aram, în cerc, cu un plug tras de doi cai… Tot mă învîrteam şi nu mai terminam de arat… Asta parcă m-a pus pe gînduri… Şi am luat-o pe nevastă-mea cu mine, ca să am, mai ştii, un sprijin la te miri ce poticneală”.

Omul cu întrebarea a plecat, iar Andrii şi Vasîlca au rămas în grajd şi au stat acolo pînă pe după masă. Pe la ora patru, îi zice soţiei sale: “Du-te, femeie, acasă, şi pregăteşte masa de sărbătoare, că amuş te ajung şi eu din urmă. Parcă m-a ferit azi Domnul de cumpene…”.

Să fi fost ora cinci, cinci şi jumătate cînd Andrii Panţîru mai avea de făcut cîţiva metri pînă la casa lui. Taman atunci, peste drum, mai la vale, un măhălean de-al său, Vanea lui Patrache Gorcea, instala, împreună cu alţi consăteni, o antenă de televizor. Căci ce era omul de pe ecranul televizorului? Era omul de pe ţeavă, de pe stîlp. Cu cît antena e cocoţată mai sus (3; 5; 7 metri!), cu atît imaginea e mai bună, cu atît prinzi mai multe posturi. Aşa era pe atunci, cu primele televizoare, “Record”, în sat.

Fără a sta mult pe gînduri, sare de ici şi Andrii Panţîru, apucă de-o sîrmă să ajute şi el la verticalizarea antenei. Numai că, la un moment dat, ţeava se dezechilibrează şi se prăbuşeşte peste firele de curent electric din preajmă, iar ghea Andrii cade mort sub ţipetele de groază ale celor prezenţi.

De pe urma electrocutării, faţa lui devenise neagră ca pămîntul reavăn, proaspăt arat, spunea mai tîrziu un martor ocular.