ULTIMELE ORE DIN VIATA LUI I. L. CARAGIALE (4)

I. L. Caragiale s-a stins din viaţă pe 9 iunie 1912, în exil, la Berlin.

„Nu fii prost, măi, ai să te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte. Să locuieşti tu în oraşul Giocondei – îţi dai tu seama ce înseamnă asta, s-o poţi vedea în fiecare zi?”. Aşa încerca să-l convingă bunul său prieten Barbu Delavrancea pe Caragiale, să aleagă ca ţară unde să se mute Franţa, nu Germania. Degeaba! Nici vinurile alese, nici fructele de mare de pe mesele bogate nu l-au convins pe Caragiale să aleagă Parisul“, scria Cella Delavrancea în cartea „Dintr-un secol de viaţă“.

Şi sociologul Dimitrie Gusti relata cîteva amintiri despre prietenul său Caragiale şi explica de ce s-a mutat Caragiale la Berlin. „Autorul «Nopţii furtunoase» a plecat din ţară într-un exil voluntar. Era nemulţumit că nu i se acorda atenţia cuvenită. Se plîngea că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în Parlament ca deputat, nicidecum să ocupe un loc într-un partid politic. «Să ştii, doctore», îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi capitala, căci ea este centrul vieţii.” (Revista Fundaţiilor 1945).

Locuia de mult la Berlin cînd, prin 11 iulie 1907, Horia Petra-Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuinţa dramaturgului, îşi plimbă ochii peste fotografii cu actorul Brezeanu, cu autograf şi dedicaţie, în rolul Cetăţeanului turmentat, peisaje şi turme de oi pictate de Grigorescu, caricaturile lui Gavarni şi Daumier, în timp ce Caragiale povestea despre ultima vizită în România şi planurile ultimei piese de teatru: „Titircă, Sotirescu et compania” spunîndu-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întîmplate în «Noaptea furtunoasă». Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sînt miniştri” . (Tribuna, Arad, 1907). Piesa începută a rămas neterminată, dar intuiţia dramaturgului e valabilă şi astăzi.

Exil voluntar la Berlin

Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului, povestea: “Aveam nouă ani cînd ne-am mutat la Berlin. Trăiam mult în preajma lui, căci tata stătea mult acasă. Îl văd şi acum în cele mai mici amănunte şi în marea lui varietate. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat şi o privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare. Avea mîini mici de o rară frumuseţe. Cînd era voios, faţa i se lumina. La mînie, ochii erau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru ca într-o clipă să se îmblînzească, revărsînd raze de lumină şi blîndeţe. Mintea-i era ageră şi nu se odihnea niciodată.” (Viaţa românească, 1962)

La Berlin, după multe mutări, familia Caragiale se instalează într-o casă cu multe încăperi. “Îmi amintesc odaia de lucru a tatii, – scrie Ecateriana Logadi – unde şi-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre Nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie avea numai strictul necesar: un pat, un birou, cîteva scaune, cîteva rafturi unde avea cărţi la care umbla lăsîndu-le răvăşite. Pe masa de scris, o lampă verde ardea zi şi noapte, luminînd teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hîrtie care-i aşteptau scrisul.

Pe peretele de care era lipit patul, mai întotdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete la mărime naturală, care înfăţişau pe tatăl şi mama lui. Între biblioteci, pe o fîşie de perete atîrna o rogojină chinezească. Ferestrele erau fără perdea. De acolo privea tata spre piaţa plină de flori împodobită în mijloc cu o fîntînă. Pe podea era o mică rogojină. În odaie nu avea voie să intre doar mama, ca să scuture şi să aerisească. Plutea întotdeauna tutun în valuri aburii. Pe noi, copiii, ne chema cînd avea să ne spună ceva. Simplitatea oglindea modestia pretenţiilor lui. Era sobru şi modest.

La Berlin devenise dornic să stea numai în casă. Ieşea rar, şi uneori trecea o săptămînă fără ca el să-şi părăsească pantalonii de «cavalerist», meşii turceşti «specialitate Stambul» şi flanela ruptă în coate. Mai uşor pleca în călătorii decît să iasă din casă. Era în schimb grijuliu pentru îmbrăcămintea noastră şi nevoile casei. N-am înţeles de ce în tinereţe alţii îl scoteau boem, afară dacă boem şi sărăcie sînt unul şi acelaşi lucru.”

Cît a trăit la Berlin a avut un confort deplin, şi viaţa în acest oraş era mult mai ieftină ca în orice oraş european de atunci, mai ieftină decît la Bucureşti. Din cînd în cînd, autorul “Scrisorii pierdute” trăgea o fugă la Bucureşti, pentru că dorul de ţară nu-l ocolea, unde era găzduit de Vlahuţă.

Ultima noapte din viaţa lui Caragiale

Luca I. Caragiale, fiul dramaturgului, povestea: „Sînt coincidenţe bizare… Într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă tîrziu cu tata. Fereastra era deschisă, şi din stradă se auzea zgomotul vieţii intense a Berlinului. Vorbea cu emoţie şi admiraţie despre Shakespeare şi despre teatru în general. A vorbit într-un fel rar al lui. Spunea că teatrul nu-i literatură, fiindcă nu ai grija stilului. Îl asemăna cu arhitectura. Şi pe urmă a vorbit despre «Macbeth». Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcţia arhitectonică ţi-e dată de la început, că soarta lor e pecetluită din prima scenă… Era tîrziu în noapte. A doua zi l-am găsit mort.” (Ideea europeană, 1920)

Moartea lui Caragiale la 9 iunie 1912 l-a îndurerat adînc pe bunul său prieten Alexandru Vlahuţă. Împreună cu Barbu Delavrancea a plecat la Berlin, unde i-a întîmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai marelui dramaturg. Cella Delavrancea se afla la Berlin, unde avea de susţinut nişte concerte şi locuia în casa lui I. L. Caragiale. “Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o Fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în Fa Diez Minor, bucată dramatică şi grea.

Dintr-o dată, un ţipăt a sfîşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lîngă pat, cu mîna stîngă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?

În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, rîsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schauman.” (Cella Delavrancea – Dintr-un secol de viaţă)

La 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă îi scrie soţiei sale (scrisoarea, în original, se află la Muzeul Literaturii Române). “Îţi scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schönberg.

Îl depunem aici, într-un cavou, pînă în noiembrie, cînd îl aducem în ţară, să-l punem în pămîntul pe care l-a iubit în tăcere şi l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murit subit sîmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate probabilităţile.

De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese pînă la 1, dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă – au ieşit prin tîrg, au venit, au dejunat – îl aşteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui, căci mai ales de cîteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, şi-l cheamă.»

Didina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi şi, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat – şi-l găseşte, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat şi mesuţa de noapte, cu gazeta-n mînă, adormit pe veci.

A scos un ţipăt, şi toţi au înţeles… Caragiale e îmbălsămat şi închis definitiv în veşnica-i locuinţă. Îţi scriu şi mereu mă aştept, de după perdea, să apară Caragiale, cu verva lui, cu veselia lui… L-am văzut în sicriu, şi – iată – nu-mi pot închipui omul acesta mort. Atîta voinţă era în el. Noi, Barbu şi Gherea şi d-na [Barbu Delavrancea, Dobrogeanu Gherea şi soţia sa] sîntem găzduiţi pe aproape de două odăi reţinute de Celica [Cella Delavrancea], Mai e aici Paul [Zarifopol] cu Fani [soţia lui Paul Zarifopol şi fiica lui Dobrogeanu Gherea], Gusti [sociologul Dimitrie Gusti] şi mîine aşteptăm pe Cerna [poetul Panait Cerna].

Doctorul care a făcut autopsia lui Caragiale spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav. Am să-ţi mai scriu. Am fost în odaia lui, care a rămas aşa cum era, cu patul vraişte, cu hîrtiile lui, cu ţigările pe mesuţă. Sărutări de mîni mamei şi ţaţii Mariţei. Celica a fost un erou. Te îmbrăţişez cu dor Al. Vlah.” (Valeriu Rîpeanu -Vlahuţă)

Şi Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua noapte după cea care murise, am vegheat de cu seară pînă ziuă fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decît pereţii sau uşile; se pot mişca uşor. Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de după covorul care-mi atîrna în faţă şi să-mi vorbească. Îndeosebi cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii şi aşteptările spiritului. Cîţi îl cunoaşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit. Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse creier atît de frumos dezvoltat; însă nu văzuse o arterioscleroză atît de perfectă, încît nu înţelegea cum de a trăit atît de mult. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale 80 de ţăgări. A murit, probabil, în urma unui groaznic acces de tuse tabagică. “ (Adevărul literar şi artistic, 1932)

Astăzi, dramaturgul se află îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, lîngă Mihai Eminescu, pe Aleea Scriitorilor.

Monica ANDREI, Ziarul Metropolis.ro