Despre patrupede, ipocrizie, refulare...

Autor: Mihai CONŢIU

Prin multiplele sale manifestări, bestia umană este cea mai cruntă dintre toate animalele Pămîntului. Mediul înconjurător şi planeta nu sunt distruse constant de necuvîntătoare, ci numai şi numai de omul bestie. În exclusivitate! Se justifică invocînd necesitatea progreselor tehnologice, performanţe care, în final, vor culmina cu dispariţia omului de pe Pămînt, care, logic, va fi înlocuit de vietăţi mutante ce se vor naşte din erorile hiper-tehnologiei paroxistice umane. Dar nu despre sensul vieţii pe Terra vreau să scriu, ci despre ipocriziile revoltătoare de lîngă noi!

Deja s-a internaţionalizat cazul copilului de 4 ani care a fost mîncat efectiv de cîinii vagabonzi din Bucureşti. Nu este un caz singular, iar statisticile cu oameni mutilaţi de cîinii fără stăpîn din România sunt copleşitoare. Chestiunea cîinilor vagabonzi este la fel de veche ca şi Istoria României, cel puţin cea modernă, începînd cel puţin de la 1859.

Ziarul „Curierul de Iaşi” din 26 Noiembrie 1876 publica articolul"Ce se întîmplă din nesupravegherea cîinilor", în careMihai Eminescu scria: "D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia (rabie; nota red.) au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent.

Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos."

Textul de mai sus a fost descoperit de scriitorul Andrei Pleşu, care a publicat un editorial pe această temă în Dilema Veche apărută pe 28 August 2008. Preluînd problematica invocată în secolul al XIX-lea de Mihai Eminescu, Andrei Pleşu adăuga: "Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios... Carol I, proaspăt ajuns în noua (şi modesta) lui reşedinţă bucureşteană, tot cîini a văzut înainte de toate... Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de cîini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: cînd, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de "cîini cu covrigi în coadă".

Cu bucata lor de pîine, au rupt dinţii la un cîine

Cîinii vagabonzi sunt un subiect acid dezbătut în presa ultimilor ani din România, în condiţiile în care autorităţile nu au reuşit să rezolve problema. Situaţia s-ar putea schimba însă pentru că Parlamentul român a promovat, după 4 ani de amînări, o lege care ar urma să permită eutanasierea patrupedelor care nu sunt revendicate în termen de 30 de zile. Astfel, este pentru prima dată cînd, începînd cu anul 1876, peste timp, legiuitorii români vin în întîmpinarea rugăminţilor lui Eminescu, care, repet, sunau astfel: „credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos."

De la sfîşierea mortală a acelui copil de 4 ani de către haitele de cîini fără stăpîni, societatea românească, mai ales cea din Bucureşti, s-a împărţit în două tabere – cei care vor să aibă o Capitală fără cîini vagabonzi şi iubitorii bolnăvicioşi ai acestor patrupede periculoase.

Personal, sunt pentru stîrpirea acestor cîini din tot Bucureştiul, toate oraşele româneşti dar şi din Chişinău, căci nici Capitala R. Moldova nu stă mai bine în această privinţă. O viaţă întreagă m-am revoltat zadarnic împotriva acestor cîini pe care îi întâlneam permanent în plin centrul Bucureştiului, căci de restul cartierelor nici nu mai pomenesc, dar şi prin parcuri mai serioase ca Herăstrău, Cişmigiu, Ioanid etc. Unii spun că Bucureştiul a fost populat masiv de astfel de cîini după demolările masive ale lui Ceauşescu, cînd oamenii de la casele particulare demolate au fost mutaţi la bloc, iar cîinii din curţile lor au rămas de izbelişte, dar nu este deloc aşa. Bucureştiul a fost dintotdeauna un Rai al cîinilor fără stăpîni.

Problema pe care o abordez ţine de aşa-zişii iubitori ai cîinilor vagabonzi, de dragostea lor bolnăvicioasă şi de-a dreptul isterică faţă de ei. Toată această faună iubitoare de cîini vagabonzi, în fond, este constituită din ipocriţi sadea.

Îmi este ruşine că, în adolescenţă, am avut chiar şi vise erotice cu actriţa franceză Brigitte Bardot, acum devenită o mamaie fixistă îndrăgostită de aceste javre! Băbătia semi-sclerotică plînge de soarta „bietelor animale” defavorizate din România şi de la Chişinău, dar cum ar reacţiona dacă astfel de haite ar muşca-o de bulane în plin centru Parisului? De ce nu vrea să-i ia la ea, la Paris, pe aceşti cîini „oropsiţi” de români şi moldoveni?

Văd că şi la Chişinău sunt astfel de „suflete miloase”, care sunt „dezgustate şi şocate”, vezi, Doamne, de „abordarea de către conducerea de la Bucureşti a problemei cîinilor comunitari”. Despre cine-i vorba? Vitalia Pavlicenco, bineînţeles! Printre alţii” Auzi, nene, doamnei Pavlicenco „îi este ruşine pentru acest genocid pus la cale, care va fi preluat uşor şi de Chirtoacă”. Păi acest exemplu chiar trebuie să-l şi ia acest primar. Să facă şi el măcar ceva pentru acest oraş de care-şi bate joc şi-l prăduieşte cu neruşinare în cîrdăşie cu comuniştii! Dacă n-o s-o facă, îl însor cu forţa cu o căţea vagabondă din curtea Casei Presei! A ajuns pînă şi doamna Pavlicenco să susţină sălbăticia stradală a caninelor în Bucureşti, să aibă idei despre cum trebuie să trăiască bucureştenii...! 

Dacă oamenii aceştia iubesc cu adevărat cîinii vagabonzi, atunci de ce nu-i adoptă? De ce îi hrănesc, îi mîngîie şi îi lasă pe străzi, ştiind că vor ataca oameni, în special copii şi bătrîni, sau că vor fi ucişi din această cauză?

Da, sunt asociaţii care se ocupă, chipurile, de protecţia cîinilor, dar s-a văzut, cel puţin la Bucureşti, că membrii acestora fură cu nemiluita bani pentru confortul lor, nu-i folosesc pentru adăpostirea animalelor. Nedorind să ducă o viaţă de cîine, papă banii pentru cîine!

Cinismul ipocriţilor de cursă lungă

Am fost întotdeauna circumspect faţă de activiştii pentru drepturile animalelor. „Moda” a venit din Occident.

Ca o curiozitate, drepturile animalelor este o idee-program, proiect sau cam aşa ceva, potrivit căreia, căruia sau cărora intereselor de bază ale animalelor ar trebui să li se acorde un tratament asemănător celui aplicat oamenilor. Activiştii acestui curent recurg inclusiv la abordări filosofice. Ei cred că animalele trebuie să fie statuate ca persoane legale şi membre ale comunităţii morale, nu ca proprietăţi. Mai mult decît atît, ei cred că animalele nu trebuie folosite ca hrană pentru om, îmbrăcăminte, subiecte de cercetare, la Zoo sau la Circ.

Există şi o lege a animalelor, care este predată în 112 din cele 180 de şcoli de Drept din SUA, în 8 astfel de şcoli din Canada şi este subiect de prelegere în universităţile unde sunt ţinute cursuri de filosofie sau etică aplicată. În Iunie 2008, Spania a devenit prima ţară care a introdus drepturile animalelor.

Criticii acestor drepturi aduc contraargumentele lor, potrivit cărora animalele sunt incapabile de a intra într-un contract social sau de a face alegeri morale, dar nici nu pot fi privite ca posesoare de drepturi, o poziţie adoptată de filozoful Roger Scruton, care scrie că doar oamenii au îndatoriri, iar „corolarul nu poate fi evitat: numai noi avem drepturi”.

Cea mai ilară, pentru mine, legislaţie europeană este cea pe care a trebuit s-o admită România, iar aici este vorba despre porcul de Crăciun, care nu trebuie să sufere atunci cînd este sacrificat. De omorît tot îl omorîm, dar s-o facem cu blîndeţe, nu-i aşa? Cîtă ipocrizie!

Pentru toţi credincioşii în Dumnezeu, este valabil faptul că toate fiinţele Pămîntului sunt creaţia Domnului. Dacă este să ne luăm după preceptele biblice, atunci constatăm cele mai multe păcate tocmai la aceşti iubitori şi luptători pentru protecţia animalelor.

Toţi oamenii, fără excepţie, sunt ucigaşi instinctuali de fiinţe ale Domnului tocmai pentru a trăi. Nu ne mulţumim că Dumnezeu a orînduit astfel lucrurile încît ca vaca să ne dea lapte pentru hrană, oaia – tot lapte, dar şi lînă pentru a ne încălzi trupurile, găina ne dă ouă şi tot aşa, dar noi, pofticioşi fiind, tăiem aceste vietăţi ca să le mîncăm şi carnea. Dar şi peştii sunt nişte vietăţi! A, da, Domnul ne dă dezlegare la peşte! Oare asta să însemne că doar aceste vietăţi trebuie să fie predestinate divin sacrificării lor de către om?

Contradicţiile religioase şi culinare, la nivel global, ne cam pun în dificultate! În India, de pildă, vaca este sfîntă, dar noi o ucidem pentru carnea ei. În Asia, în special în China, carnea de cîine este un aliment extrem de popular. Acum faceţi o comparaţie între străvechile culturi indiene şi chineze cu cele europene, Nord-americane...!

Care „drepturi ale animalelor” cînd în spatele acestora se învîrt bani cu lopata? Omul, parşiv din fire fiind, devine duios şi iubitor de animale la comandă atunci cînd societatea modernă subvenţionează cu bani grei această „dragoste”. Este drept că sunt destui care iubesc necondiţionat cîinii vagabonzi, dar, aşa cum spuneam, să-i ia la ei în casă şi în pat.

Există printre aceşti iubitori de cîini vagabonzi din România şi R. Moldova vreunul care să nu aibă şi să poarte o haină de piele de animal, o geantă, o poşetă, o pereche de pantofi, un portofel, o haină de blană sau vreo piesă de mobilier capitonată cu piele? Bineînţeles că nu! A, aceste piese nu-s din piele de cîine, ci de căprioară sau blană de vulpe? Dar de ce şi în regnul animal trebuie să impunem ierarhii în funcţie de servituţile de care avem noi nevoie?

Ucidem animale pentru a ne hrăni şi îmbrăca, la fel ca şi omul primitiv, numai că o facem mai sofisticat! Ne refulăm aceste instincte şi, în schimb, ne reinventăm sentimentalisme contradictorii, false... Problema nu este că stîrpim cîinii, îi sterilizăm, ci că ne stîrpim între noi, oamenii!

Sunt cumva cinic? Nicidecum, sunt realist şi constat o realitate incontestabilă, covîrşitoare!