Încă de cînd am păşit prima dată în Republica Moldova, la Uniunea Scriitorilor, în urmă cu peste două decenii, am avut şi am un întreg complex de reţineri faţă de absolut toţi cei care îmi declarau şi îmi declară şi astăzi, cu patetism, că sînt români. La fel, că părinţilor sau bunicilor lor li se „răpise cetăţenia română” de către sovietici, că ei, aşadar, sînt români „prin tradiţie”.

Cei mai mulţi mă sufocau efectiv (o fac şi astăzi) cu Eminescu „al lor”, îndumnezeit atît de deşănţat în Republica Moldova, încît marele poet, dacă ar fi înviat pentru o clipă, le-ar fi aruncat cu paharul de vin în faţă. Despre Creangă nici nu mai vorbesc – ar fi tras cu puşca după ei ca după ciorile din turla Bisericii! Mai apoi, cu excepţiile fireşti de rigoare, parada lor de românism se extindea, pentru a ilustra justificări asociative „frăţeşti”, asupra celorlalţi scriitori români studiaţi sau citiţi legal de ei în timpul URSS. Pentru ca pro-românismul lor să pară autentic şi ei polivalenţi, fireşte că mi se vorbea, în cunoştinţă de cauză, despre muzica populară şi uşoară românească, despre scriitorii români contemporani cu care ei deja luaseră legături, despre cîteva personalităţi de vază mediatizate de televiziunile deja libere şi, fireşte, despre cel pe care ei îl respectau enorm şi erau mîndri că îl cunoscuseră sau dacă l-ar întîlni – Ion Iliescu, ex Preşedintele călău al românilor.

Doar pentru scurt timp, m-am mirat cît de „seduşi” erau unii de Casa Regală a României, de Regele Mihai, de scriitorii români din diaspora de la Paris, mai cu seamă, şi, în special, de Paul Goma, de cît de bine le cunoşteau biografia şi operele. Mai apoi, pînă încă să mi se explice de către alte competenţe, am înţeles că acesta era „rostul lor”. Regele Mihai, scriitorii români Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi alţii erau anticomunişti şi antisovietici notorii, deci virtuali adversari redutabili ai celor care au primit permisiunea să-şi creeze şi să-şi conducă noul Stat Republica Moldova de atunci, de după 1991 şi pînă prin „Era Lucinschi”.

Ca român get-beget, nu mi-a fost greu să desluşesc adevărul că aveam de-a face cu intelectuali „români basarabeni” de improvizaţie românească sub toate aspectele. Repet: cu excepţiile de rigoare. M-a mai pus pe gînduri şi patima lor melodramatică, iar aici vreau să se înţeleagă că nu mă refer strict la unii scriitori, ci la absolut toţi „aspiratorii de românism”, cu care încercau să mă convingă că dragostea lor pentru limba română şi România le-a fost sădită, din fragedă pruncie, de către părinţii şi bunicii lor. Cu datina şi moştenirea de familie nu te pui cînd e vorba de un „român basarabean”, nu-i aşa?

Foarte mulţi dintre cei care, ieri şi astăzi, îmi vorbesc despre „curatele sentimente româneşti” şi despre „apartenenţa românească” cultivate, moştenite de la părinţii şi bunicii lor poartă frumoase prenume ruseşti, nicidecum prenume româneşti, chiar dacă au nume de familie cu rădăcini româneşti cum ar fi Ciorici (de la Şorici), Cherdivarenco (de la Pierdevară), Cojocari (Cojocaru, la plural) etc. Întrebîndu-i, toţi mi-au spus că erau obligaţi de sovietici să dea numele ruseşti copiilor. Bineînţeles că mint. Că puteau fi sugestii, nu ne îndoim, dar atunci de ce atîţia şi atîţia moldoveni şi-au botezat copiii, pe vremea URSS, cu nume ca Octavian, Graţiela, Cornelia, Nicoleta etc., fără ca părinţii lor să fi fost neapărat şi pro-români? Oare, cu excepţia celor care au făcut-o din afecţiune firească pentru aceste prenume, unii nu şi-au botezat copiii cu prenume ruseşti din prudenţă sau devotament excesiv faţă de puterea sovietică?

Oportunişti au fost părinţii, oportunişti sînt şi copiii? Fir-ar ea de moştenire falsificată! Cînd mai spun că au moştenit şi dragoste pentru limba română, îmi vine să mă urc pe pereţi! Paşol na turbinka, boaite făţarnice!

Mihai CONŢIU