TIMPUL

Observ, cu un oarecare amuzament, că numeroși oameni nu știu cum să-și umple timpul pe care îl au pe Pămînt, dar pretind să obțină o viață veșnică după moarte.

Oare ce să facă ei acolo o eternitate? Să continue plictisul vizionînd seriale, să stea la taclale, consumînd movile de răsărită pe laiță și bîrfind îngerii? Sau să urmărească de sus repetabila telenovelă a omenirii de jos?

Cea mai nădufoasă pretenție este să vrei să trăiești o veșnicie cerească, fără a fi apt să-ți gestionezi anii și zilele pămîntești. Să încercăm să contabilizăm timpul consumat aiurea; ne vom îngrozi să descoperim cît de risipitori sîntem cu cea mai prețioasă și deficitară resursă a vieții noastre.

Se povestește că un cancelar francez, D'Aguesseau, a scris o carte din trei volume, în tot timpul însumat cît își aștepta soția să se gătească de ieșire la vreo petrecere. Iată exemplul unui om care a știut să-și utilizeze cu maximă eficiență orele suspendate.

Biologul rus Aleksandr Liubishev și-a cronometrat atît de strict timpul dedicat diferitor activități, încît a reușit să depășească propriile planuri și năzuințe în domeniul creației științifice. Limbile engleză și germană le-a învățat în orele cît se deplasa cu transportul la serviciu și acasă. El constituie un caz de remarcabilă excepție, unul la cîteva milioane.

Timpul e sinonimul vieții. Îl irosim totuși atît de neinspirat, atît de tîrziu îi înțelegem valoarea și nici măcar atunci nu ne dumerim cum să-l trăim cu rost.

Viața oricum este deșartă și efemeră, vor spune unii, plini de dezolare. Bineînțeles că totul e trecător, însă așa cum a punctat cu tîlc Noica, depinde cum trece, cu o împlinire, sau fără? După care tot el întreabă sentențios: „Prin ce numeri timpul? Prin zile? nopți? așteptări? sau prin lucrările tale?”.

Regretele multor muribunzi sînt cauzate nu atît de faptul părăsirii vieții, cît de sentimentul nerealizării depline a operei lor. Nu s-au putut împăca cu gîndul că lasă în urmă idei nevalorificate, că nu și-au edificat moștenirea pe care să o lase posterității, că nu au reușit să dea tot ce puteau da. Cînd compozitorul maghiar Bartok Bela murea de leucemie, el îi mărturisi medicului său, înainte de a se stinge: „Îmi pare rău că va trebui să plec cu bagajele pline”...

Moartea nu este atît de regretată, atunci cînd simți că ți-ai realizat programul vieții, cînd pleci cu bagajele descărcate, lăsînd ce-a fost mai bun din tine, cu senzația că ai făcut cît ai putut de mult. Puțini au fost cei care au avut privilegiul unei asemenea stări de spirit. Despre Sofocle se spune că a murit fericit, la 90 de ani, în momentul cînd aflase că tragedia sa, prezentată la un concurs, a fost considerată cea mai bună.

Oare cîți reușesc să moară împăcați cu sine, fără a mai tînji în disperare după o altă viață, pe care să o trăiască mai cu sens?

Dorian FURTUNĂ

Socialmai mult
21.10.18 - 15:38
20.10.18 - 15:28
19.10.18 - 18:21
19.10.18 - 18:20
19.10.18 - 16:27
19.10.18 - 14:12
19.10.18 - 13:41
19.10.18 - 13:38
19.10.18 - 10:02
18.10.18 - 17:20
18.10.18 - 15:24
18.10.18 - 13:03
17.10.18 - 19:45
17.10.18 - 17:34
17.10.18 - 14:08
17.10.18 - 13:32
16.10.18 - 18:40
16.10.18 - 16:39
16.10.18 - 11:51
15.10.18 - 17:45