Va continua Iohannis politica predecesorilor sau va trata serios statul moldovenesc?

Pe data de 27 Septembrie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT din România) a decis realizarea unei strategii pe termen mediu şi lung pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Republica Moldova. După aceea, preşedintele Klaus Iohannis a declarat:

"Relaţia noastră trebuie să devină mai bună, mai performantă, mai pragmatică şi mai previzibilă. Pentru a îmbunătăţi abordarea relaţiei dintre România şi Republica Moldova s-a decis să se lucreze pe o strategie pe termen mediu şi lung care va stabili cum ne vom poziţiona în această relaţie. Evoluţia politică din Moldova ne-a arătat ca partidele pro-europene au dificultăţi care s-au văzut foarte bine după alegerile parlamentare din 2014". "Credem că este nevoie de o implicare mult mai profundă în relaţiile economice dintre România şi Moldova şi de implicarea noastră în construcţia şi întărirea instituţiilor democratice. Acestea vor fi prevăzute în strategia pe care o vom avea pregătită pentru sfîrşitul acestui an".

Preşedintele Iohannis a mai arătat că solicitarea CSAT a fost să se constituie grupul de lucru în cel mai scurt timp, cu reprezentanţi ai MAE, SRI, SIE şi ai Administraţiei Prezidenţiale. El a subliniat că în şedinţa CSAT a fost atrasă atenţia că trebuie făcută deosebirea între abordarea foarte serioasă a relaţiei dintre România şi Republica Moldova şi "abordări populiste electoraliste", avînd în vedere că urmează alegeri parlamentare în România şi alegeri prezidenţiale în Republica Moldova.

"Discuţia despre o eventuală unire se va trata în strategia pe care o vom discuta în CSAT la sfîrşitul anului", a a mai subliniat Iohannis.

Chestiunea în sine, aşa cum au demonstrat-o experienţele din ultimii 25 de ani dintre aceste două state, este extrem de delicată şi depinde la ce abordări se va recurge. Dacă se va proceda ca şi pînă acum, totul este sortit eşecului. Dincolo de ajutoarele oficiale pe care România, în mod natural, le-a acordat RM, relaţiile bilaterale au fost dintre cele mai dăunătoare pentru statul Republica Moldova din cauza unor lideri politici şi grupuri de interese din România care au crezut că ajută această ţară prin mesaje şi acţiuni de tip paşoptist. În tot acest timp, responsabilii sau activiştii români şi-au imaginat că ajută RM doar prin somarea efectivă a moldovenilor să recunoască necondiţionat că vorbesc limba română şi să studieze obligatoriu Istoria Românilor, că RM este pămînt românesc şi că trebuie să se unească cu România. Infantilism sau atitudine plină de dispreţ şi desconsiderare?

Aici avem de-a face cu un complex de sensibilităţi care trebuie lăsat să germineze liber, firesc, care nu trebuie să fie stîrnit. Moldovenii au reuşit, în perioada ţaristă şi sovietică, să-şi păstreze identitatea pe care o au acum tocmai prin asumarea supravieţuitoare a glotonimului de limbă moldovenească. Privitor la Istoria Românilor, este suficient să constatăm că în chiar şcolile româneşti obiectul în cauză se numeşte simplu „Istorie”. „Basarabia, pămînt românesc şi unirea cu România” am văzut ce efect au avut aceste lozinci revendicative teritorial în acest micuţ stat chiar multietnic – războiul transnistrean, opoziţia găgăuză, cea bulgărească din Taraclia sau cea din regiunea Bălţi!

Abordarea mai pragmatică şi implicarea mult mai profundă în relaţiile economice dintre România şi Moldova despre care vorbeşte Iohannis ar fi trebuit să fie singurele comandamente româneşti, nu paşoptismele arătate mai sus. Cît priveşte întărirea instituţiilor democratice din RM cu ajutorul României, credem că UE este suficientă, căci vedem prea bine ce se întîmplă cu „instituţiile politice democrate româneşti”. Legat de discuţia despre o „eventuală unire”, ne place să credem că Iohannis nu va pica în aceeaşi capcană ca şi predecesorii săi. S-ar tulbura mult prea multe ape din care toţi am avea de pierdut!

Încotro?

Dată fiind situaţia reală din RM, nu cea fals raportată de adepţii unionismului sau alţii implicaţi în această „profesie”, relaţia majoră dintre România şi RM trebuie să aibă drept temelie consolidarea şi dezvoltarea statului Republica Moldova. Asta nu se poate înfăptui decît prin elaborarea unor proiecte, programe la care să participe onest România, Rusia, UE, SUA şi chiar Ucraina. RM trebuie ajutată să devină un stat cu instituţii democratice puternice, un stat faţă de care nimeni să nu ridice pretenţii teritoriale unificatoare.

În acest context, trebuie să ţinem seamă de cîteva elemente existente: a) noul stat RM nu are nevoie de alt „frate mai mare” care să-i spună ce trebuie să facă; b) populaţia majoritară a RM este de Stînga şi cu sentimente pro-ruseşti autentice; c) din pricina întreţinerii unor permanente dispute identitare – pro-român, pro-rus sau proeuropean – liderii politici sau elitele intelectuale au devenit „cumpărabili” pentru a servi un interes propagandistic sau altul, motiv pentru care nu există lideri naţionali autentici şi, mai ales, o societate civică moldovenească; d) moldoveanul nu trebuie blamat că este de Stînga atîta timp cît nici în România Dreapta sau Centru-dreapta nu este purificatoare sau atît de puternică spre a-i face românului viaţa mai bună; e) mafia politică şi economică din RM s-a dezvoltat şi întreţinut şi cu sprijin masiv din România (a se vedea cazul Plahotniuc!). Ar mai fi şi alte elemente demne de luat în discuţie, dar pot fi subînţelese.

Dacă ţinem seama de toate astea şi de cele care derivă din ele consolidarea, întărirea statului RM n-ar mai fi o problemă chiar atît de mare. Fireşte că acum, în condiţiile existente, pentru ca democraţia şi statul să fie funcţionale, este nevoie de o conlucrare drastică şi urgentă între instituţiile de justiţie româneşti, europene şi americane.

„Dacă obiect nu e, nimic nu e!”

Astfel îşi intitulează un editorial cunoscutul publicist economic român Ilie Şerbănescu. Plecînd de la intenţiile anunţate mai sus de către Iohannis faţă de RM, haideţi să vedem ce îi lipseşte României, dar vrea totuşi pentru moldoveni! Ce proiect de ţară poate gîndi România pentru RM atîta timp cît un astfel de proiect nu îl au nici românii? Ca să înţelegeţi mai bine contextul, voi reproduce masiv din articolul lui Şerbănescu:

„Preşedintele Iohannis a anunţat elaborarea unui proiect de ţară, acela arhireclamat de ani şi ani şi privit ca un fel de premîntuire a României. Urmează a lucra la acesta o comisie prezidenţială, din care fac parte experţi de notorietate din diferite domenii şi reprezentanţi ai partidelor parlamentare, căci proiectul nu va fi (doar) o strategie minunată, dar fără responsabilităţi, ci va fi asumat politic.

Au abundat reproşurile în perioada postcomunistă că România a hălăduit prin ape tulburi tocmai în lipsa unui proiect de ţară, deşi există susţineri că programele de aderare la NATO şi UE au jucat în mod indirect, dacă nu şi direct, prin toate exigenţele interne şi externe pe care le implicau, rolul unui proiect de ţară. (…) Elaborarea proiectului anunţat ar umple golul, urmînd a stabili unde ar vrea România să ajungă şi bineînţeles cum!

Necesitatea deci a unui proiect de ţară ar fi în principiu în afara discuţiei, iar asumarea politică, tot în principiu, ar mări probabilitatea de înfăptuire. Obiectivele nu se cunosc – abia urmează a fi stabilite –, astfel încît nu se pot dezbate în această fază posibilităţile concrete de atingere a obiectivelor în funcţie desigur de realismul acestora şi de resursele disponibile şi mobilizabile. (…)

Totuşi, acestui proiect îi lipseşte ceva! Proiectul n-are obiect! Şi, parafrazînd povestea aceea cu dragostea, dacă obiect nu e, nimic nu e! În urmă cu cel puţin 15 ani ar fi avut obiect. Acum nu mai are. În urmă cu 15 ani, România, bună sau rea, încă aparţinea românilor, buni sau răi, cum erau ei! Acum, poate mai bună decît atunci (lucru discutabil, dar totuşi admisibil!), nu mai aparţine românilor! În proporţie de peste jumătate, activele şi cifra de afaceri din economie sînt deţinute de capitalul străin şi, foarte important de semnalat, este vorba de jumătatea de control (care are în mînă sectoarele strategice şi decizia în economie), în timp ce jumătatea încă aparţinînd românilor este cea care pune pingele. Resursele de petrol şi jumătate din cele de gaze naturale, distribuţiile de energie (cele care strîng banii din economie, căci energie consumă toată lumea), industria auto, metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţie, telefonia fixă, telefonia mobilă, băncile, asigurările, retailul şi, într-o măsură crescîndă, pădurile şi pămînturile agricole sînt sub controlul străinilor. Românii – companii şi indivizi – au ajuns de fapt chiriaşi în ţara lor (sau, cu numele, încă a lor!).

Proiect de ţară?! Se apucă, altfel spus, chiriaşii de o treabă care nu este a lor! Proiectele unei entităţi, indiferent care este aceasta, nu pot fi decît proiectele proprietarului respectivei entităţi! Proprietarul deţine activul în cauză şi deci decizia. Chiriaşul nu are nici jurisdicţie şi nici resurse de a mai face ceva, indiferent dacă se întîmplă să fie fostul proprietar! Oricum se face pînă la urmă doar ceea ce vrea proprietarul şi nu chiriaşul! În capitalism, proprietarul decide şi de-acum proprietarul în România este, în cadrul majorităţii de control din economie, străin.

Într-un apartament chiriaşii pot zugravi, pot schimba eventual faianţa sau chiuveta, dar nu pot reamenaja pereţii, nu pot umbla la structura de rezistenţă. Iar de chiriaşi care să proiecteze modernizări pe banii lor ale apartamentului în care sînt chiriaşi nu s-a prea auzit, căci sînt prostii pure! Românii nu mai dispun de resursele lor, de pădurile lor, de industriile lor (cîte mai sînt), de utilităţile lor publice, de pămînturile lor, de banii lor. În aceste condiţii, este un exerciţiu inutil să te amăgeşti cu strategii şi proiecte de ţară, căci oricum nu mai dispui de mijloacele şi pîrghiile pentru a le transpune în viaţă, başca faptul că stăpînul extern decide să facă tot numai ceea ce vrea el.

Orice obiective de dezvoltare ţi-ai propune, acestea nu pot avea vreo bază de realizare. Capitalul străin va face tot numai ceea ce este în interesul său. Iar interesele sale de profit nu se suprapun cîtuşi de puţin cu interesele de dezvoltare a ţării. De cele mai multe ori sînt chiar disjuncte. Ce obiectiv şi-ar putea propune un proiect de ţară în România, cînd toate resursele de petrol nu mai aparţin românilor, cînd petrolul şi gazele ce urmează a fi exploatate din Marea Neagră nici nu se ştie dacă vor tranzita măcar teritoriul României, cînd singura ţară din zonă cu resurse de hidrocarburi, cum este România, este şi singura care nu are o companie sub control naţional de distribuţie a carburanţilor?!

Ce obiectiv naţional ar putea fi stabilit în industria auto, cînd nimic din aceasta nu este sub control românesc sau ce obiectiv structural ar putea fi formulat în această industrie cînd doar 30% din producţie reprezintă automobile, iar restul de 70% constituie de fapt componente şi accesorii?! Ce obiectiv să se proiecteze în materie de exporturi, cînd 70% din acestea sînt livrări ale multinaţionalelor care operează în România, în cazul cărora ”românii” nu cunosc nici măcar destinaţia respectivelor livrări din România, şi cînd, oricum, din primii 100 de exportatori doar 3 sînt cu capital românesc.

Să fim serioşi! Acum 15 ani poate mai era ceva de făcut. Acum este tîrziu, nenică!

Să nu se creadă cumva că aceste realităţi au fost doar neglijate sau ”uitate” în legătură cu anunţarea prevăzutului proiect de ţară. Care, deşi este în proporţie de aproape 100% economic, ar urma să fie elaborat fără participarea actorilor din economie! Prezenţa mediului de afaceri între cei ce vor lucra la acest proiect este minunată, dar lipseşte cu desăvîrşire! Cine să asigure respectiva prezenţă? Capitalul românesc, nu, căci nu decide nimic în economia din România?! Potrivit realităţilor însele, ar fi trebuit să fie vorba de capitalul străin, pur şi simplu în calitatea sa de proprietar şi decident! Anumite ramuri ale acestui capital străin (în frunte cu AmCham) şi-au şi arătat explicit insatisfacţia! Dar, prin invitarea eventuală a capitalului străin la elaborarea proiectului, Iohannis ar fi făcut-o rău de oaie. Ar fi dat cărţile pe faţă! Proprietarul străin ar fi fost chemat să hotărască oficial, sub egidă prezidenţială, cum să arate proiectul, zis românesc, de ţară!

Să nu ne amăgim cu proiecte de ţară pentru o ţară care nu se mai află sub control naţional, ci sub controlul străin. Un proiect de ţară pentru România ar putea dobîndi semnificaţie doar dacă, luîndu-se în considerare în mod serios că ne aflăm în capitalism, ar avea în vedere întoarcerea în prealabil a proprietăţii asupra ţării în mîna românilor. Şi, abia apoi, din calitatea firească de proprietar, s-ar face proiecte, indiferent dacă mai măreţe sau mai puţin măreţe. Va stabili oare prevăzutul proiect de ţară o retrocedare către români a proprietăţii asupra economiei din România?! Şi iarăşi şi iarăşi, să fim serioşi! (Ilie Şerbănescu, articol publicat Miercuri, 28 Septembrie 2016, în Cotidianul.ro)

„Pentru a îmbunătăţi abordarea relaţiei dintre România şi Republica Moldova s-a decis să se lucreze pe o strategie pe termen mediu şi lung care va stabili cum ne vom poziţiona în această relaţie”, a spus Iohannis, după ce le-a promis şi românilor un „proiect de ţară” în condiţiile arătate mai sus de Ilie Şerbănescu. Ce să mai credem şi pe cine?

Mihai CONŢIU