„Ce ai? Eşti supărată? Te doare ceva? S-a întîmplat ceva? Hai, spune, că văd că te macină ceva!” – sînt doar cîteva întrebări pe care le aud foarte des, dacă m-am retras undeva într-un loc ferit sau pur şi simplu am muţit. Am muţit şi am pironit ochii într-un punct, lăsîndu-mă dusă de valul gîndurilor. Şi credeţi-mă eu am la ce mă gîndi. Şi rupe din mine cînd trebuie să explic că n-am păţit nimic, că sînt ok, că nu mă doare nimic, ci vreau să fiu un pic singură. Pot să jur că fiecare dintre noi, măcar pentru puţin timp, măcar în anumite cazuri, dar are nevoie de singurătate.

Aşa s-a făcut că trăim în nişte vremuri cînd a fi singur nu mai este la modă. Nu se poartă singurătatea. Reţelele de socializare, serviciul, casa, familia, transportul, alte activităţi care ne cer să fim mereu în contact au ajuns să facă singurătatea în doze terapeutice un lux nepermis. Pentru că majoritatea dintre noi mereu sîntem în treabă, întîrziem undeva, avem fixat ceva, am promis ceva cuiva, sîntem prinşi de alte obligaţii etc.etc. care au făcut din viaţa noastră practic un cerc vicios. Tot mai multe şi mai multe companii optează pentru oficii transparente, care chipurile unesc şi apropie angajaţii, telefoanele sînt adaptate pentru orice motor de comunicare, chiar şi cel mai răblăgit microbuz care transportă pasageri are Wi-Fi, vinerea trebuie numaidecît „de ieşit”, cu colegii sau prietenii, şi de marcat sfîrşitul săptămînii de muncă (pentru că n-ar fi destul să te vezi cu ei cîte 8-10 ore în toată ziua!), lunea e mai mult în şedinţe de planificare, plus ambuteiaje, transport aglomerat, timp pentru rude şi părinţi, neapărat pentru copii, rîndurile la policlinică, bancă, alte servicii publice şi… s-a zis cu intimitatea.

Într-un articol din publicaţia The New York Times autorul găseşte normală această stare de lucruri şi o justifică prin faptul că „trăim în timpurile gîndirii colective, simţului de turmă şi comuniune de interese”.

Sună cam straniu, deoarece nouă cam la toţi ne place să credem că sîntem diferiţi şi individualitatea ne caracterizează ca specie. Or, acelaşi ziar scrie că, într-adevăr, astăzi oamenii se deosebesc ca niciodată, dar sînt puşi în situaţia cînd, de asemenea ca niciodată, trebuie să meargă la compromis şi să caute căi comune. În anul 1970, fiecărui funcţionar american îi reveneau 5 metri pătraţi de spaţiu în oficiu sau cîte un birou separat. Micuţ, dar separat. În prezent angajaţii stau într-un spaţiu uriaş comun, unde este totul la vedere. Angajatorii susţin că astfel dezvoltă spiritul de echipă, însă în fapt se dezvoltă mai degrabă spiritul de turmă şi starea de stres. Vă amintiţi filmele, unde omul, dacă are nevoie de o perioadă de reculegere sau o pauză emoţională, atunci trebuie să se închidă în veceu? Da, lumea s-a schimbat. Numai că mă tem că n-o să ne ajungă la toţi veceuri.

Psihologia clasică afirmă că omul are două necesităţi de bază – de comunicare şi de intimitate. Iar o mulţime de studii au arătat că doar în singurătate omul poate obţine relaxarea necesară şi aşa-numita „reîncărcare a bateriilor”. Medicii, la rîndul lor, declară că asemenea singurătate este similară cu un somn sănătos, iar lipsa acesteia poate duce la îmbolnăvirea sistemelor nervos, coronar şi cardiac.

Totodată, pentru nişte bune relaţii cu alte persoane omul trebuie să aibă stabilit un bun contact cu sine, iar acest lucru este posibil dacă va avea posibilitatea ca măcar scurt timp, puţin de tot, dar să poată să se bucure de sine în singurătate. Şi ar fi de dorit, desigur, nu în veceu.

Lilia GRUBÎI