SINDROMUL IMPOSTORULUI LA UNII POLITICIENI MOLDOVENI

Ţara-i de izbelişte pentru că a fost transformată în „cult tradiţional”

Am scris nu o dată despre fudulia tîmpă a unor politicieni semidocţi care din clipa în care ajung la Putere încep să se creadă un fel de supraoameni în faţa cărora toţi trebuie să se plece cu supuşenie. Toate acestea se întîmplă din pricină că mai toţi suferă de sindromul impostorului.

Conform specialiştilor solicitaţi de jurnaliştii publicaţiei româneşti Adevărul, sindromul impostorului este o distorsiune cognitivă, caracterizată astfel: ”Sindromul impostorului te face să te simţi vinovat(ă) şi vulnerabil(ă) din cauză că, gîndeşti tu, ocupi o poziţie şi te bucuri de privilegii care, poate, nu ţi s-ar cuveni de drept. Dimpotrivă, efectul Dunning-Kruger te face să te consideri o victimă din cauză că, gîndeşti tu, sigur ai fi îndreptăţit(ă) să ocupi poziţii şi să primeşti recompense superioare. Sindromul impostorului nu e considerat o trăsătură de personalitate (relativ stabilă), nici o boală psihică (ce ar necesita o terapie). E plasat de psihologi în categoria distorsiunilor cognitive, posibil de corectat prin procese de dezvoltare personală şi profesională (educaţie, coaching <antrenare, antrenament> etc.). Nu e doar o obişnuinţă individuală de a te raporta la competenţele şi performanţele tale, e un fenomen cu rădăcini şi consecinţe sociale profunde. Are legătură cu educaţia primită în familie şi în şcoală. Are legătură cu mobilitatea socială: procesul prin care persoane care s-au născut în familii ne-favorizate şi defavorizate ajung, prin educaţie, pe poziţii socio-profesionale superioare – unde, din cauza originii lor sociale, se simt fake-uri (falsuri, adică impostori). Are legătură cu exacerbarea competiţiei profesionale, cu feedback-urile (menţinerea stabilităţii şi echilibrului faţă de influenţe exterioare) negative şi cu faptul că, aflaţi în competiţie cu tine, oamenii evită să-ţi recunoască performanţele, le minimizează ori chiar le neagă. Are legătură cu relativizarea adevărurilor absolute şi a criteriilor de performanţă, cu multiplicarea perspectivelor şi alternativelor în ştiinţe şi în practicile profesionale”.

Am reprodus mai pe larg această opinie ori definire a sindromului impostorului de către specialişti tocmai spre a se înţelege mai bine că avem dreptate în cazul celor pe care urmează a-i enumera. O să ne referim, cu precădere, la politicienii cu vizibilitate şi care, într-un fel sau altul, „au complotat politic” la (re)scrierea destinului acestei ţări.

Înainte de toate, voi începe prin a nominaliza trei politicieni care NU pot fi suspectaţi că ar fi fost afectaţi vreodată de sindromul impostorului. Oricît de mult i-aş contraria pe unii ori convinge pe alţii, aici e vorba despre ex-preşedinţii Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi Preşedintele actual Igor Dodon şi explic şi de ce. Petru Lucinschi, în pofida slabelor sale prestaţii în calitate de Preşedinte, nu a fost un impostor politic. Devenirea sa ca şef al Statului a fost ceva firesc, o consecinţă a unei vaste experienţe şi permanentelor ascensiuni. Această funcţie nu l-a mirat, nu l-a luat pe nepregătite şi nu era ceva la care nu ar fi avut dreptul atunci, în condiţiile date, mai cu seamă că îi succedea lui Mircea Snegur, care era cert afectat de sindromul impostorului, în pofida experienţei sale de vechi activist de partid. Lucinschi a fost înfrînt de timpurile care începeau să i se suprapună, să-l depăşească, nicidecum de vreun sindrom.

Relativ la fel a fost şi în cazul lui Voronin. Ascensiunea lui Voronin în funcţia de Preşedinte a fost absolut firească. Nu a devenit Preşedinte ca „un rod al întîmplării”, aşa cum a fost cazul lui Nicolae Timofti. Nu a fost intimidat de funcţie, exercitînd-o cu naturaleţea unui politician lucid care înţelegea că este pus în faţa unei noi „avansări” şi, deci, a mai multor obligaţii. El nu s-a fudulit cu funcţia de Preşedinte şi a ştiut să rămînă printre oameni cu naturaleţea unui om normal.

Şi în cazul lui Igor Dodon, funcţia de Preşedinte a venit cu de la sine înţelegere. Dodon a muncit enorm pînă să ajungă şef de Stat, iar acest lucru i-l recunosc şi adversarii săi. Lui nu i-a fost dăruită politic această demnitate publică, aşa cum i-a fost dată, ca într-o afacere dintre bişniţari, lui Timofti. Igor Dodon nu a intrat pe uşa din dos la Preşedinţie, nu a fost un candidat conjunctural al unei înţelegeri de cartel politic, ci un aspirant la fotoliul de Preşedinte mandatat de propriul partid şi, mai ales, de activitatea susţinută şi vizibilă de-a lungul anilor. Oamenii l-au votat tocmai pentru ceea ce a demonstrat că a făcut, că poate face şi pentru ceea ce le poate oferi dacă ar avea suficientă Putere. Astfel, Dodon nu este nici el un Preşedinte întîmplător.

 

Sînt excesiv de încordaţi, că-s impostori predestinaţi!

Aşa cum scriam şi la început, cam toţi politicienii moldoveni, cu rare excepţii, sînt victime ale sindromului impostorului. Lor, desigur, li se adaugă batalioane întregi de inşi din foarte multe sfere sociale – jurnaliştii care sînt la fel de numeroşi, destui scriitori şi… „restul „oamenilor de omenie”. Îi va fi extrem de dificil oricui ar dori să mă combată atunci cînd afirm, cu certitudine, că printre cei afectaţi de acest sindrom sînt Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, Iurie Leancă, Ion Hadîrcă, Marian Lupu, Dumitru Diacov, Andrian Candu, Ilan Şor, Vlad Filat, Vladimir Plahotniuc şi absolut toţi care au fost ori sînt conectaţi cu aceste personaje.

Absolut nici unul dintre ei nu au avut şi nu au calificare, expertiză de politicieni potenţi să se pronunţe în chestiuni majore ce ţin de politica de Stat şi destinele ţării. Ei au intrat în politică pentru că au considerat-o o oportunitate de afaceri şi prosperitate personală. Pe fondul ignoranţei democratice generale de după ieşirea ţării din URSS, toţi oportuniştii au intrat în politică „pentru că se putea” şi, ulterior, i-a făcut pe moldoveni să creadă că ei reprezintă „normalitatea politică a noii democraţii”. Astfel, ei au condamnat poporul la o ignoranţă continuă pînă la cea mai cruntă depravare morală experimentată de Şor, cu „binecuvîntarea” lui Plahotniuc.

Ghimpu este un impostor politic absolut. Chiar şi ca impostor, ar fi fost notabil dacă ar fi reuşit performanţe politice la fel cum a reuşit în domeniul afacerilor personale profitabile. El tot timpul a ştiut că nu are ce căuta în politică, dar şi-a făcut din aceasta o oportunitate de afaceri încă de cînd era un amărît de băgător de seamă începînd cu anii 1990. Sindromul impostorului şi-l maschează cu altă impostură – unionismul. Ca impostor autentic, el a triumfat pe amintirea prin asociere cu el a fratelui său, Gheorghe, şi prin manipularea înşelătoare cu imaginea fostei tinere speranţe Dorin Chirtoacă. Cu toate mandatele lui de primar, doar primul cîştigat corect în opinia mea, Chirtoacă a demonstrat că este un impostor de aceeaşi talie ca şi unchiul său Mihai Ghimpu şi nu mai are rost să intru în alte detalii. Dar Chirtoacă, aşa impostor cum este, se mai vrea primar de Chişinău şi gata.

Iurie Leancă face parte din categoria impostorilor politici „cu misiuni speciale”. Cu toată „acoperirea lui diplomatică”, impostura şi-a dovedit-o în clipa în care a acceptat „să i se facă un partid” ca să-l conducă la ordinul şi în interesul celui care i l-a finanţat. Numai el şi cîţva inşi de pe lîngă el ştiu care a fost preţul cu care şi-a vîndut impostura. Ion Hadîrcă este un impostor absolut special. Fost lider comsomolist, ajunge fruntaş în „lupta de eliberare naţională” oare fără voie de la KGB? A fost consilier al lui Lucinschi, a fost şi este „unionist”, cică, şi este senator în Parlamentul României din partea partidului condus de Călin Popescu Tăriceanu, partid antiromânesc, antieuropean şi anti NATO în condiţiile în care România este membră a acestor două organizaţii. Cu alte cuvinte, Hadîrcă se poziţionează faţă de România, de astă dată din interior, la fel cum o făcea şi pînă în 1989, în calitate de lider comsomolist aprig adversar al burghezo-moşierimii exploatatoare româneşti.

Marian Lupu este un monument al imposturii, ajuns în politică graţie bunăvoinţei lui Voronin, care, pur şi simplu, i-a dat un serviciu. Ca orice impostor, visa ca hazardul să-l propulseze chiar şi în funcţia de Preşedinte al ţării. L-a readus cu picioarele pe pămînt cel căruia i-a vîndut şi partidul şi l-a făcut un alt fel de preşedinte, numai că nu de ţară, ci al Curţii de Conturi. Penibilă ascensiune, penibil coborîş – soartă de impostor!

Despre Diacov, „deputat pe viaţă” în democraţie, care nu a reuşit măcar să-şi lase semnătura chiar şi pe o reuşită politică a altcuiva, chiar că nu are rost să mai detaliez. La fel ca şi în cazurile oferite de unii ca Andrian Candu, Ilan Şor, Vlad Filat ori Vladimir Plahotniuc, personaje clar definite de sindromul imposturii, nu voi mai insista pentru că am tot făcut-o de-a lungul timpului. Crede cineva că greşesc, sînt tendenţios şi trebuie să-mi cer scuze cuiva pentru cele arătate ca fiind convingeri proprii?

Mihai CONŢIU