Autor: Vlad LOGHIN

Occidentul ia în serios ameninţările la care se expune în plan economic ca urmare a înăspririi concurenţei la nivelul planetei. Atît UE, cît şi SUA sînt speriate, bunăoară, de prognozele mai multor experţi economici internaţionali, precum că China în următoarele decenii ar putea deveni prima economie din lume. Există temeri alimentate şi de expansiunea economică a Rusiei, de creşterile ameţitoare realizate de unele state din America Latină şi din Asia de Sud-Est, din Orientul Apropiat. Tocmai din aceste perspective sumbre, UE şi SUA de mai multă vreme negociază privind încheierea unui acord de liber schimb dintre ambele maluri ale Atlanticului. Pentru a vă explica ce se ascunde în spatele lui, inserăm un articol din Financiarul.ro, spre a arunca lumină asupra esenţei acestei alianţe economice transatlantice, care se presupune că va deţine jumătate din bogăţia lumii.

La cîteva zile după ce Bruxelles-ul a dat undă verde exploatării gazelor de şist în Europa, Karel De Gucht, comisarul european pentru comerţ, a confirmat, pe 21 ianuarie, întreruperea temporară a negocierilor cu SUA pentru protecţia investiţiilor străine, pentru a permite o consultare publică de 3 luni pe marginea abordării pe care UE trebuie să o urmeze.

Deşi pentru moment motivele reale pentru care Karel De Gucht a luat această decizie nu au fost devoalate, nu este exclus ca printre acestea să se găsească şi cele legate de refuzul unor state europene din primul eşalon al Uniunii să accepte extracţia gazelor de şist folosindu-se fracturarea hidraulică.

Încă din luna noiembrie a anului trecut au existat numeroase solicitări pentru ca mandatul primit de reprezentanţii Uniunii Europene pentru negocierea unui parteneriat transatlantic să fie făcut public. Asta în condiţiile în care scandalul uriaş stîrnit de spionarea liderilor europeni de către agenţiile de securitate americane era abia la început. Cu toate acestea, făcîndu-se că nu există respectivul scandal, Comisia Europeană a refuzat să facă publice coordonatele pe care se înscriu negocierile dintre cele două părţi. Mai mult, Comisia sublinia că“pentru reuşita negocierilor comerciale trebuie respectat un anumit nivel de confidenţialitate pentru a nu oferi adversarului un avantaj în această partidă de cărţi” .

În ciuda acestor precizări, oponenţii tratatului atrăgeau atenţia că, dacă la nivelul Uniunii sînt puţini cei care cunosc termenii negocierii (printre aceştia numărîndu-se cancelarul german Angela Merkel intens spionată de americani), la nivelul SUA datele acordului circulă liber între membrii Congresului şi, implicit, sînt cunoscute de mass media. Din acest motiv, se consideră că întreaga Uniune era deja la curent cu datele negociate. Mai mult, termenii negocierii sînt disipaţi pe internetul de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Clasificat ca fiind document cu “difuzare restrînsă”, mandatul, oferit pe 13 iunie 2013, miniştrilor afacerilor străine şi de comerţ, purta numele de “Directiva pentru negocieri relative şi parteneriat transatlantic de comerţ şi investiţii între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii”. Textul aflat în mîna negociatorilor era considerat ca fiind secret şi era acordată, la nivelul Uniunii, o atenţie deosebită pentru astfel de documente pînă în momentul în care acesta a ajuns în Parlamentul European, cînd Patrick Le Hyaric a depăşit această secretomanie, aducînd la cunoştinţa opiniei publice prevederile acestuia. Dincolo însă de caracterul simbolic al acţiunii, declasificarea mandatului a fost atît un joc politic, cît şi strategic. Strategic,devoalarea prevederilor mandatului obligă ca toate părţile implicate să facă simultan publice prevederile actului.

Din punct de vedere politic, secretomania construită în jurul negocierilor este considerată ca o eroare din partea Comisiei Europene care va trebui acum să ofere explicaţii credibile legate de ceea ce s-a întîmplat şi se întîmpla în culisele negocierilor deoarece continuarea acestora sub semnul secretului conduce la majorarea cotei de neîncredere în oportunitatea acestora şi, mai ales, în ceea ce priveşte beneficiile acestuia asupra Uniunii. Cu atît mai mult cu cît sînt cel puţin trei ţări care se opun continuării negocierilor: Danemarca, Olanda şi… Germania!

Reluarea negocierilor la începutul acestui an la Washinghton s-a făcut sub semnul acutizării neîncrederii în buna credinţă a părţii americane, după dezvăluirile făcute de fostul angajat CIA, Edward Snowden, referitor la supravegherea liderilor europeni de către agenţiile americane. Din acest punct de vedere, europenii consideră căriscurile sînt enorme în cazul în care America va avea cîştig de cauză în faţa Europei. Întrebarea care se pune însă este dacă SUA şi UE îşi dau mîna? Într-o astfel de situaţie ar lua naştere cel mai puternic acord de liber schimb cunoscut vreodată, putînd fi catalizatorul unei reveniri spectaculoase a economiilor celor două părţi care bîjbîie încă după soluţie menită a le scoate din criză.

Ideea în sine nu este o premieră, deoarece o încercare similară a eşuat în 1960, iar în 2006 Parlamentul European viză, pînă în 2015, crearea unei “pieţe transatlantice libere”. Mai mult, în 2007, cancelarul german Angela Merkel a făcut ca una dintre priorităţile majore ale preşedinţiei Uniunii să o constituie relaţiile economice transatlantice. La acea dată, preşedintele american de atunci, George W. Bush, şi preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au creat Consiliul Economic Transatlantic însărcinat să coordoneze armonizarea reglementărilor şi normelor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Procesul s-a accelerat în martie 2013, cînd Barack Obama a dat undă verde pentru demararea negocierilor oficiale, care vor trebui să debuteze în iulie 2014.

Numeroase studii de evaluare a impactului acordului asupra creşterii economice ale celor două părţi au subliniat că acordul ar pune bazele unei structuri economice create între cele două zone, care cumulate reprezintă jumătate din bogăţia mondială şi o cotă imensă din comerţul internaţional. Conform Comisiei Europene,acordul arpermitecîştigarea a 0,4% de creştere a PIB-ului pentru partea americană şi 0,5% pentru cea europeană datorită faptului că balanţa comercială între cele două zone este favorabilă UE, care ar înregistra un excedent de 73 miliarde euro, ceea ce ar echivala cu crearea a 2 milioane de locuri de muncă pe ambele maluri ale Atlanticului.

Numai că un studiu al institutului german IFO relevă faptul că partea americană ar fi avantajată, în timp ce experţii din cadrul think tank-ului britanic “Center for economic and policy research”(CEPR)dau asigurări că PIB-ul ambelor părţi nu va înregistra decît o creştere anuală de cel mult 0,1%, ceea ce înseamnă că efectele acordului ar trebui cuantificate doar pe un orizont îndepărtat de timp.

Cu alte cuvinte, acordul în sine nu aduce cîştiguri consistente nici uneia dintre părţi pentru că oricum taxele vamale dintre cele două regiuni sînt simbolice. În aceste condiţii ce se ascunde în spatele acordului?

În primul rind, ambele părţi îl privesc ca fiind “evolutiv”, acesta dezvoltîndu-se în funcţie de interesele marilor companii care deja au activitatea delocalizată în ţările partenere, ceea ce le permite cucerirea de noi pieţe. Or, acestea nu doresc să-şi vadă activitatea afectată de prevederile unui astfel de acord cu toate că unele sectoare vor fi realmente cîştigătoare de pe urma semnării acestuia.

Din perspectiva CE, principalul cîştig va fi cel de pe piaţaauto, unde mărcile europene vor avea cale liberă către o piaţă SUA care le-ar putea asigura, conform calculelor europene, o creştere de 149% ceea ce înseamnă numai pentru fabricile germane o economie de peste 1 miliard euro, care nu vor mai fi plătiţi ca taxe vamale (15% din producţia auto germană este exportată în SUA).

În acelaşi timp, dincolo de Rin, producătorii de maşini unelte sînt la fel de entuziasmaţi, deoarece numai în 2012 au exportat în SUA produse în valoare de 14 miliarde euro, astfel încît această piaţă se află, în contabilitatea acestor producători, pe locul doi după China. În contrapartidă, agricultorii germani şi francezi doresc să-şi protejeze standardele de producţie. Un punct sensibil pe agenda negocierilor în condiţiile în care acest sector trebuie să facă faţă asediului produselor americane chimizate şi pline de hormoni. În acelaşi timp, un punct sensibil îl constituie piaţa muncii mult mai flexibilă pe continentul american decît pe cel european. Aici trebuie subliniată opoziţia Franţei în ceea ce priveşte dominaţia giganţilor Internet, ameninţînd cu blocarea negocierilor.

În cazul în care se semnează acordul de liber schimbse va pune indiscutabil problema monedei, mai exact a modului în care se va efectua conversia monetară în condiţiile în care schimburile vor fi degrevate de taxe vamale şi alte cheltuieli similare. În aceste condiţii, moneda poate deveni o armă protecţionistă, care poate aduce beneficii substanţiale părţii care va şti să se folosească mai bine de prevederile acordului. Teoretic acest risc nu există, deoarece moneda ar trebui să fie doar o reflexie a acordului, numai că, dacă una dintre părţi este în deficit, va fi tentată să-şi deprecieze moneda, cîştigînd astfel un avantaj comercial în faţa celeilalte părţi.

Pentru a evita astfel de situaţii, acordul de liber schimb ar trebui să fie însoţit de acorduri monetare sau măcar de prevederi în acest sens. Altfel, se poate ajunge la situaţia din momentul creării Uniunii vamale europene din 1968 care a fost primul pas către uniunea monetară cu şerpuitorul traseu monetar din 1972.

În cazul unui tratat transatlantic nici o “incintă monetară” de acest tip nu este posibilă pentru că între SUA şi Europa există diferende majore în legătură cu acest subiect. Dacă oficial nici guvernul american nici FED nu fac referiri la o politică de schimb valutar, ele dispun indiscutabil de un atu major: o monedă de rezervă internaţională al cărei potenţial este considerabil. În plus, FED are un obiectiv de creştere care îi permite să acţioneze indirect asupra monedei pentru a stimula creşterea externă.

În Europa,BCE are încredere strict în teorie, estimînd că dacă va stabiliza inflaţia, va reuşi să favorizeze o valoare “reală” a monedei unice. Or, euro se ştie că este încă sub preţul său teoretic de echilibru, care este estimat în jurul a 1,15 $/euro. Dacă barierele vamale vor fi ridicate de ambele maluri ale Atlanticului, moneda va deveni o armă facilă pentru state. În acest joc, zona euro poate să-şi piardă cîteva atu-uri dintre cele deţinute de locomotivele UE.