Scurt istoric al sclaviei africanilor in SUA

Pînă în anul 1900, peste 28 de milioane de africani au fost aduşi cu forţa şi transformaţi în sclavi pe continentul american, scrie Adevărul.ro. Un adevărat holocaust, spun unii specialişti. Primii sclavi negrii ar fi ajuns pe teritoriul coloniilor Nord-americane acum 400 de ani şi ar fi fost aduşi de piraţii englezi. După anul 1776, după ce coloniile americane îşi cîştigaseră independenţa faţă de Imperiul Britanic, noua confederaţie numită Statele Unite ale Americii a devenit, datorită Constituţiei sale, prima democraţie modernă a lumii. 

Cu toate acestea, în Sudul acestei confederaţii, sclavia a înflorit într-o perioadă în care toată lumea civilizată abolise acest fenomen crunt.  Primii sclavi au ajuns pe teritoriul coloniilor Nord-americane, spun specialiştii, dintr-o întîmplare, dar curînd au devenit indispensabili pentru economia Sudului. Tocmai de aceea milioane de sclavi au fost aduşi cu forţa, în condiţii inumane pentru a fi transformaţi în unelte pe plantaţiile marilor proprietari americani. 

Biserica a dat undă verde vînătorii de sclavi

Sclavia este un fenomen vechi în istoria omenirii. Înrobirea africanilor de către europeni a început însă în secolul al XIV-lea. A fost însă ceva sporadic. Erau luaţi drept servitori pentru nobili, mai ales cei care doreau să aibă un echipaj cît mai exotic. Comerţul cu sclavi a luat însă amploare odată cu marile descoperiri geografice şi dezvoltarea imperiilor coloniale portughez şi spaniol.

Descoperirea Americii a cerut forţă de muncă pentru exploatarea resurselor, în special pe plantaţiile de zahăr, tutun sau bumbac. La finalul secolului al XV-lea, Biserica Catolică a oferit Portugaliei un monopol asupra comerţului în zona Africii de Vest, întemeind colonii pe coastele sale, iar Spaniei dreptul de a coloniza şi evident de a creştina Lumea Nouă, un El Dorado al exploratorilor europeni.  

Papa Nicolae al V-lea a dat Romanus Pontifex în anul 1455 prin care oferea Portugaliei dreptul exclusiv de a face comerţ şi de a stăpîni coasta de Vest a Africii. Totodată era oferit dreptul de a transforma pe toţi cei care locuiesc acolo în sclavi. Era practic începutul unei noi ere a sclaviei şi a comerţului cu sclavi.  

După descoperirea Americii de Cristofor Columb şi mai apoi după expediţiile întreprinse de spanioli şi portughezi pe coastele Americii Centrale şi de Sud, dar şi în insulele caraibiene, pieţele de sclavi au început să prospere iar numeroşi aventurieri şi întreprinzători portughezi, la început, s-au îmbogăţit de pe urma comerţului cu sclavi. Sclavii negri erau necesari mai ales că populaţia din zonele nou-cucerite a scăzut dramatic după invazia omului alb.

Mai mult decît atît, Regina Isabela a Spaniei a respins transformarea nativilor americani în sclavi, considerîndu-i supuşi ai Coroanei. Pentru uriaşele plantaţii care începeau să capete contur în Cuba, Jamaica dar şi peste tot în America Centrală şi de Sud, sclavii negrii erau căutaţi ca pîinea caldă. În doar două sute de ani, peste 12 milioane de negrii au ajuns sclavi pe aceste plantaţii americane.  

La început, în comerţul de sclavi controlat de portughezi, au început să intre şi alte naţiuni europene printre care spanioli, olandezi,francezi şi englezi. Specialiştii spun că numai pentru insulele din Caraibe, începînd cu 1540, au fost aduşi, pe an, 10.000 de sclavi africani.   

Răpiţi, bătuţi, umiliţi şi trimişi în sclavie

În comerţul cu sclavi nu au fost implicaţii doar albii. Din contră, în multe zone, sclavii erau aduşi cu larga complicitate a diferitelor căpetenii de triburi locale. Propriu-zis, sclavia nu era un lucru inventat de europeni în Africa. Exista de mult timp, încă din vremea Egiptului Antic şi poate chiar mai devreme.

A continuat în timpul stăpînirii arabe în zonele Africii de Nord şi a Sudanului, iar mai apoi în perioada dominaţiei otomane. Inclusiv în Africa sub-sahariană, în urma raidurilor războinice, cei din tribul învins, care rămîneau în viaţă, de obicei erau luaţi sclavi. Aceste practici au devenit o bună oportunitate pentru portughezi, dar şi pentru ceilalţi vînători de sclavi ai ţărilor coloniale.

Iniţial, căpeteniile de trib furnizau în schimbul unor daruri prizonierii de război. Mai apoi, europenii au organizat forturi pe ţărmurile Africii de Vest de unde lansau atacuri asupra diferitelor sate africane şi efectiv răpeau femei, copii şi bărbaţi în putere. Nu de puţine ori, foloseau triburi locale pentru a face acest lucru, în special în detrimentul rivalilor.  

În secolul al XVII-lea, ţinta predilectă a vînătorilor de sclavi erau triburile din Angola, în special cei din Regatul Ndongo. Se estimează că, din 1650 și pînă în 1900, din Africa de Vest şi parţial centrală au fost aduşi pe continentul American aproximativ 28 de milioane de sclavi.

Erau îmbarcaţi pe corăbii de transport şi duşi peste Atlantic în condiţii inumane. Toţi erau încătuşaţi, inclusiv copiii. Femeile erau adeseori abuzate sexual. Se estimează că supravieţuiau în mare parte doar jumătate din africanii aflaţi pe o navă de transport. Dacă era furtuni şi nava risca să se scufunde erau abandonaţi pe corabie cu lanţuri la mîini şi la picioare. Era mînaţi cu biciul şi mai apoi vînduţi în pieţe de sclavi din Caraibe, Brazilia şi mai tîrziu coloniile Nord-americane cu precădere Virginia şi Louisiana.   

Primii sclavi negri în statele Nord-americane, aduşi de piraţi

Sclavii negrii au ajuns pentru prima dată în America de Nord în 1619, la Point Comfort, lîngă Jamestown, Virginia. Era vorba despre o navă portugheză, Sao Joao Batista, capturată de piraţii englezi şi adusă la ţărm, tocmai pentru a fi valorificaţi sclavii găsiţi pe ea.

Erau aproximativ 40 de sclavi din Regatele Ndongo şi Kongo, două Regate din Angola. Era femei, bărbaţi şi copii. John Rolfe, guvernatorul din Jamestown, i-a trimis să lucreze imediat pe plantaţiile de tutun proaspăt întemeiate. În scurt timp, administraţia locală britanică a fost mulţumită de rezultatele obţinute cu sclavi. Aşa că au pus la punct o adevărată reţea de transport de sclavi, plus o piaţă specializată prin care să ajungă în toate coloniile sudice specializate în agricultură.

În 1662, exista deja o legislaţie dedicată sclaviei. Printre altele, se stipula faptul că orice copil al unui cuplu de sclavi urma să fie la rîndul său sclav. Totodată, se preciza clar că nici un alb nu avea dreptul să se căsătorească sau să formeze un cuplu cu o femeie de culoare. Nu existau însă pedepse sau interdicţii pentru abuzul îndreptat împotriva femeilor africane.

Totodată, ierarhia rasială în colonii a fost stabilită prin lege. Sclavii africani nu aveau nici un fel de drepturi şi erau sclavi pe viaţă, ei şi urmaşii lor. Nici măcar nu-şi puteau lăsa averea urmaşilor. Practic, încă din 1622, Sudul Nordului american devenea o zonă a sclaviei. Milioane de sclavi au fost aduşi în statele Georgia, Virginia, Maryland pentru a munci pe plantaţiile de tutun, orez şi mai apoi bumbac.   

Interesele materiale, peste principiile democratice

Odată cu obţinerea independenţei coloniilor americane şi a primei Constituţii americane, se năştea prima democraţie modernă a lumii. O democraţie care accepta însă tacit sclavia. Interesele economice erau evident. Mai ales după invenţiile din industria bumbacului, Sudul Statelor Unite a devenit şi mai dependent de munca sclavilor africani.

Marii stăpîni de plantaţi, oameni foarte influenţi, au avut grijă să menţină sclavia vie în Sud. Culmea, deşi în anul 1808 Congresul american a scos în afara legii sclavia, în statele sudice numărul sclavilor s-a triplat pînă la 1858. În 1860, în statele sudice trăiau pe plantaţiile de bumbac peste 4 milioane de sclavi africani. Statele nordice acoperiseră nevoie de forţă de muncă cu emigranţi din toată lumea, dar în statele sudice proprietarii de plantaţii nu au fost dispuşi să renunţe la  aceea forţă de muncă ieftină, abuzată şi exploatată.